,,Educaţia îi face pe oameni uşor de condus dar greu de influenţat, uşor de guvernat dar greu de înrobit” (Peter Brougham).
sursa:Ziare.com
O retrospectivă asupra sistemului de învăţământ din România s-ar putea rezuma, succint, în formula folosită, de altfel, în presă:
,,25 de ani de haos şi de instabilitate”.
În intervalul de timp de după 1989 şi până în prezent, legea educaţiei a fost modificată de peste 60 de ori iar destinele învăţământului românesc au fost încredinţate unor miniştri de ocazie, de multe ori lipsiţi de o viziune pe termen lung, lipsiţi de responsabilitate pentru viitorul acestei ţări. În ultimii 25 de ani, la conducerea Ministerului Educaţiei Naţionale s-au perindat peste 20 de miniştri, expresie a instabilităţii şi a lipsei unei politici coerente în acest domeniu, asemenea unui sistem neofanariot, în domeniul educaţional, cel puţin.
Încercările de reformă reprezintă doar ,,o schimbare a modificării”. Faptul că este în dezbatere un nou plan cadru pentru învăţământul gimnazial subliniază cele afirmate mai sus, pentru că scoaterea unor ore la discipline fundamentale – cum este limba şi literatură română, amalgamarea ştiinţelor exacte, a matematicii cu informatica, înlocuirea istoriei cu ,,educaţia pentru societate”, nu vor rezolva problemele de fond ale şcolii româneşti şi ale sistemului de educaţie de la noi. Ne amintim, în acest context, de Spiru Haret care, realizând cu adevărat reforma învăţământului românesc, sublinia importanţa predării istoriei naţionale ,,cea mai însemnată dintre toate învăţămintele, prin care vom putea înălţa sufletele românilor”, la care se adaugă, desigur, geografia .
În zadar se va vorbi despre schimbare, despre egalitatea de şanse în educaţie, în condiţiile unei subfinanţări cronice a învăţământului şi fără modernizarea reală a bazei tehnico-materiale a şcolilor, prin alocarea unor fonduri substanţiale, de către stat. De asemenea, ar trebui elaborată şi o legislaţie coerentă, pe termen lung, care să ofere stabilitate sistemului de învăţământ. Conform rapoartelor oficiale, la finele anului 2015, România avea cel mai mic procent din PIB alocat învăţământului, din cadru statelor Uniunii Europene, situaţie care, din păcate, nu a fost remediată. Consecinţele se reflectă asupra calităţii procesului de învăţământ, asupra formării intelectuale a tinerilor, cărora şcoala ar trebui să le deschidă reale perspective de integrare pe piaţa muncii.
Dar interesul naţional a fost dat uitării iar în locul acestui nobil scop au apărut interesele de partid dar şi cele personale, ale celor care sunt în postura (nefericită pentru noi) de a ne conduce ţara. În acest sens ar trebui să le amintim ,,aleşilor” un principiu fundamental de guvernare, care ar trebui să constituie motto-ul oricărui politician şi cu atât mai mult al unui ministru al educaţiei :
,,totul pentru ţară, nimic pentru mine”-(Carol I, rege al României).