Marx-and-Engels-at-the-Rheinische-Zeitung

Renașterea socialismului

Marx-and-Engels-at-the-Rheinische-ZeitungDovezile sunt mai mult decât clare: comunismul, socialismul și progresismul au realizat reveniri uriașe, reintrând în discursul politic. Chiar și titlurile lor au obținut din nou respect și o aparentă de demnitate în multe cercuri ale gândirii publice. Ce s-a întâmplat? Totusi Vestul a câștigat Războiul Rece în 1989, nu-i așa?

 

 

 

Sunt extrem de mândru de faptul că am fost crescut într-o gospodărie anticomunistă din centrul Kansasului între anii ’70 și ’80. Oricare ar fi defectele pe care le-a avut familia mea (și au fost destule), mama s-a asigurat că știam că socialismul și fascismul sunt două fețe ale aceleiași monede, că Hitler și Stalin au mai multe în comun decât cele care îi separă, că individualismul și catolicismul s-au opus cu desăvârșire tuturor formelor de socialism și că America era pe cea mai înaltă treaptă atunci când milita pentru libertate împotriva controlului.

Cărțile lui Barry Goldwater, Robert J. Ringer și Milton Friedman erau prezente în casă, iar filmele cu John Wayne au fost culmile culturale ale unei republici aprige, nu stânjeneala unui imperiu înfiorător. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru câmpurile de rachete Titan II (chiar dacă am avut coșmarurile unei prime lovituri sovietice) și ne-am rugat mereu pentru victimele din străinătate ale tiraniei. Am plâns când Reagan a fost aproape asasinat de John Hinckley, ne-am înveselit pentru lupta de gherilă a celor denumiți Wolverines când sovieticii au invadat SUA în filmul Zorii Roșii, am citit romanele lui Tom Clancy ca un fel de evanghelie și am crezut că insurgenții din Nicaragua, Angola și Afganistan erau nobili luptători pentru libertate.

A fost, trebuie să spunem, un moment al inocenței. Și, pentru a fi sigur, a existat chiar un timp în anii mei de liceu – un timp mai puțin înfocat – în care am presupus că majoritatea americanilor au fost crescuți în aceeași manieră în care am crescut eu. Președintele Reagan, premierul Thatcher și papa Ioan Paul al II-lea au fost niste lideri normali ai Occidentului, nu extraordinari. Mulți dintre profesorii mei – în mod clar copiii din Noua Stângă ai anilor ’60 – mi-au dezvăluit o ipocrizie flagrantă. În timp ce strigau pentru dragoste, s-au comportat ca niște tirani, ca niste fățarnici… nu toți, dar mulți.

Într-un fel și într-o multitudine de moduri tulburătoare, amăgirile și iluziile mele, dorințele și speranțele, visele și realitățile subiective s-au prăbușit de-a lungul anilor. Nu că mi-am pierdut credința în libertate, dar cu siguranță am pierdut credința că alții au păstrat credința, iar asta dacă au avut-o vreodată.

Dovezile sunt mai mult decât clare. Comunismul, socialismul și progresismul au realizat fiecare reveniri uriașe, reintrând în discursul politic într-un mod rușinos și, la fel de important, fără împotrivire, discret, în ultimele decenii. Chiar și cuvintele „socialism”, „comunism” și, mai ales, „progresism”, au căpătat respect și o aparență de demnitate în multe cercuri de gândire și discurs public.

Pentru aceia dintre noi care ne-am petrecut viața asistând la fiecare oroare – petrecută în gulagurile sovietice, în lagărele holocaustului și în câmpurile de exterminare cambodgiene – și sărbătorind dispariția fiecăruia în Europa de Est și Rusia între 1989 și 1991, nu putem decât să ne miram profund și sa cautăm atent în sufletele noastre, întrebându-ne despre o posibilă vinovăție. La urma urmei, am reușit și nu am reușit foarte clar să convingem lumea că astfel de termeni și astfel de idei ar trebui amintite ca fapte imperios necesare a nu se repeta vreodată.

Într-adevăr, un procent mare de tineri în special, au ajuns să gândească, în mod greșit, la socialism ca fiind uman, la socialismul ca fiind deosebit de fascism (și de national-socialism-NAZISM) și la capitalism ca fiind pur exploatator. Când li s-a reamintit că toate formele de socialism au condus (istoric) la gropile comune, noii săi exponenți susțin, oarecum stereotip, că „socialismul real nu a fost niciodată încercat”.

Din nou, eu (și alții ca mine) trebuie să se întrebe: Ce s-a întâmplat? Am câștigat în 1989, nu-i așa? Comuniștii au pierdut, iar colegii lor de drum și aliați au mers cu ei. Se pare că ideile au vieți ciudate și variate, adesea contrare faptelor și realității, precum și contrare visului și dorinței de bine.

În cartea sa magistrală și strălucitoare din 1953, “Căutarea Comunității”, sociologul, istoricul ideilor și omul de litere Robert A. Nisbet a căutat să ia în discuție ce a atras atât de mulți oameni către relele totalitarismului, în ciuda dovezilor care demonstrează atât de clar dorința de sânge indiscutabilă și relele însoțitoare.

Nisbet a afirmat că statul național modern, totalitar sau democratic, este un lucru nou sub soare. Seamănă cu biserica din vechime mai mult decât starea de altădată. Ca atare, el a afirmat că „statul și politica au devenit acoperite de calități care anterior erau inerente doar în familie sau în biserică.”

Partidul comunist, în special, credea Nisbet, devenise un soi de cult religios „care exploatează cel mai mult pofta de siguranță morală și apartenență comunitară.” În realitate, deși ia numele de partid, partidul comunist a reprezentat ceva distinct rău și pervertit. La urma urmei, a scris el, partidul „devine o comunitate morală de o intensitate aproape religioasă, un simbol profund evocator al unui scop colectiv, răscumpărător, o pasiune care implică fiecare element de credință și comportament în existența individului.”

Totuși, Nisbet nu a descoperit nimic ieșit din comun. De ce cineva devine socialist? Oricât de disprețuite moral, există motive juste. Iată Nisbet, demn de citat la pe de-a întregul.

Marxismul ca mișcare de masă nu este diferit. Dacă dorim să înțelegem apelul marxismului, ar trebui să facem bine să acordăm mai puțin atenție calităților sale pur intelectuale decât valorilor sociale și morale care există în el. Pentru un număr mare de ființe umane marxismul oferă statut, reper, apartenență și o perspectivă morală coerentă.

Din ce materie sunt și ce relevanță au respingerile empirice și logice realizate de o mulțime de critici împotriva proprietăților spirituale pe care Marx le oferă catre milioane de oameni.

Nu s-a arătat că toți marii lideri religioși ai lumii au îndreptat omenirea către un adevăr mai mare si mai evaziv decât toate procesele de gândire pur raționale?

Cu siguranta, cu toții vrem să aparținem de ceva. În mod clar, adepții noștri moderni ai socialismului cred că au fost, adevarat sau nu, lăsați deoparte.

Dovezile sunt puternice că, convertitul tipic catre comunism este o persoană pentru care procesele existenței obișnuite sunt goale din punct de vedere moral și insuportabile spiritual. Înstrăinarea proprie se traduce prin înstrăinarea percepută a multora. Conștient sau inconștient, el urmărește credința sigură și apartenența solidă la o ordine asociativă.

De ce folos vor fi dovezile din clasa unde invata, analizele semantice și îndemnurile logice la acest tip de ființă umană? Atâta timp cât va găsi credința și apartenența la marxismul său, el nu va mai fi descurajat de o simplă implorare mai mult decât ar fi omul primitiv închinător la totemuri.

Și, din nou, Nisbet merge direct inspre cauză, indiferent daca aceasta este scuzabila sau nu.

Fara deosebire, în 2020 există o renaștere a socialismului, a comunismului și a progresismului care nu va muri în curând. Cu toate acestea, trebuie să-i responsabilizăm pe avocații săi pentru crimele din trecut. Niciunul dintre avocatii sai insa nu va face asta pentru a justifica susținerea Cuba, de exemplu, din cauza programelor de alfabetizare presupuse decente. Ce buna este alfabetizarea dacă copilul nu este învățat decât conformitatea cu rebeliunea de orice fel, ca un tip de condamnare la moarte.

Și, astfel, totul revine în cerc, completandu-se. Socialismul nu numai că nu este uman, dar este și mortal. A fost întotdeauna și așa va fi mereu. Acum, în locul unde am pus bustul acela al Sfântului Ioan Paul al II-lea (JPII). . .
Articol scris de Bradley J. Birzer și tradus de Viorel Bianu.
Articolul original aici:
Posted in Extern, Viorel Bianu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *