homo-96

Istoria Corectitudinii Politice și de ce a mers prea departe

A mers prea departe Corectitudinea Politică?

Absolut! Dar pentru a dovedi asta, este util să ne reamintim de originea termenului „corectitudine politică” (CP) și modul în care fenomenul pe care îl descrie a ajuns să fie o trăsătură dominantă a vieții politice și academice contemporane.

O analiză realizată de Roberta Schaefer, academician specializat în politici publice, Massachusetts, Statele Unite.

Termenul a apărut pentru prima dată în vocabularul marxist-leninist după Revoluția Rusă (o lovitură de stat, de fapt) din 1917 pentru a descrie aderarea strictă la politicile și principiile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

„Corectitudinea politică” a fost inventată de comuniști pentru a camufla adevărul despre evenimentele și politicile din Uniunea Sovietică care au dus la crime în masă, la înfometarea a milioane de oameni și la lagăre forțate de muncă.

Era „incorect politic” să fie dezvăluite astfel de fapte; „linia partidului” era ca toți membrii loiali partidului comunist să promoveze aceleași „adevăruri politice corecte” despre „viața bună” sub guvernarea totalitară.

Cum ar putea astfel ca o practică atât de contrară principiilor americane ale libertății de exprimare și a presei să fie tolerată atât de larg în societatea americană, în special în mediul academic, câteva decenii mai târziu?

Începutul anilor 1990 a fost martor la intensificarea programelor de învățământ politizate în rândul campusurilor universitare și a metodelor de predare, de obicei în numele cauzelor susținute de Stânga politică – în special probleme legate de rasă, clasă și gen.

Studenții au fost învățați din ce în ce mai mult că Statele Unite sunt o societate rasistă; că, spre deosebire de afirmațiile făcute în Declarația de Independență, regimul nostru politic a fost conceput pentru a servi interesele unei minorități bogate în detrimentul altor cetățeni – și că societatea occidentală în ansamblu era intrinsec „patriarhală” în beneficiul opresorilor bărbați pe seama victimelor lor femei.

Mai important, un număr din ce în ce mai mare de facultăți le-a spus clar studenților lor că orice exprimare a disidenței față de aceste puncte de vedere  ar putea afecta negativ notele lor.

Chiar și atunci când afirmațiile profesorilor au fost direct contrare realității (precum faptul că cea mai mare emancipare cunoscută a sclavilor din istoria lumii s-a produs în SUA în era Înființării, că economia liberă a Americii a oferit oportunități de neegalat  din punct de vedere istoric pentru sute de milioane de imigranți și urmașii lor, de asemenea, pentru afro-americani, să se ridice într-un statut social și economic, alături de o influență politică, și că femeile din lumea occidentală se bucură de libertăți mult mai mari decât cele din societățile mai puțin dezvoltate) s-a spus clar că afirmarea deschisă acestor realități nu era binevenită, pentru a nu interfera cu promovarea cauzelor „eliberatoare” favorizate.

În zilele noastre, domnia corectitudinii politice (CP) se extinde cu mult dincolo de mediul academic, în domeniul limbajului obișnuit – în numele de a nu oferi „ofensă” grupurilor selectate. Prin urmare, o persoană oarbă ar trebui numită persoană cu deficiențe de vedere (sau, mai bine, „cu capacitate diferită”); persoanele fără adăpost sunt „strămutate temporar”; străinii ilegali ar trebui numiți „imigranți fără acte”; nu ar trebui să-l întrebi pe un străin de unde este, deoarece acesta este o „microagresiune” care implică faptul că nu „aparține” de aici.

Între timp, revenind la turnul de fildeș, profesorii sunt îndrumați să adauge „avertismente de declanșare” la programele lor, avertizând studenții că lecturarea cursurilor lor ar putea include materiale (precum Huckleberry Finn) care ar putea să le producă inconfort; iar facultățile de drept pot evita predarea cursurilor care abordează violul, din același motiv.

Număr infracțiunilor CP continuă să crească, hrănindu-se cu succesele cenzorilor CP. Persoana „trezită” ține pasul cu lista infracțiunilor și le adaugă, sperând că prin modificarea limbajului se pot schimba convingerile și se poate depăși realitatea incomodă.

Dar „corectitudinea politică” presupune acum mult mai mult decât transformarea sensului cuvintelor. Înseamnă interzicerea „însușirii” culturii altora. Universitatea din Ottawa a interzis sesiunile de yoga pe motiv că activitatea este o însușire a culturii hinduse și, prin urmare, un reminder al opresiunii colonialiste. Un bărbat alb îmbrăcat într-un nativ american pentru a sărbători Thanksgiving, așa cum a fost planificat la școala Goddard, a fost interzis din același motiv. În ritmul acesta, cum vor putea vreodată oamenii din culturi „variate” să comunice și să învețe unul de la altul?

„Corectitudinea politică” a devenit, de asemenea, sinonimă cu lipsa de dorință de angajare în discuții cu cei considerați că dețin opinii fără CP.

În decembrie 2019, studenții „minoritari” au ocupat jumătate din scaunele unui auditoriu în care jurnalista Heather MacDonald susținea o prelegere pe baza recentei cărți pe care a scris-o – Iluzia Diversității – grupul organizând o mișcare în sală de zece minute, imediat după ce ea remarcase cât de norocoși erau toți studenții dintr-o instituție atât de bine dotată să petreacă patru ani cu acces la facilități vaste de biblioteci și cursuri predate de profesori care doreau cu sinceritate să-i ajute să reușească.

În loc să stea așezați și să asculte, protestatarii au marșat scandând lozinci, în timp ce polițiștii din campus au acționat, la recomandarea șefilor campusului, să-i împiedice pe cei 80-90 de studenți care fuseseră ținuți afară să nu intre și să ocupe locurile lăsate goale.

O astfel de intoleranță pentru exprimarea opiniilor contrare contrazice în mod direct pretenția mulțimii CP de a fi în favoarea „toleranței” și a „diversității”. Conform ideilor lor, singurii vorbitori care ar trebui tolerați sunt cei cu care sunt ei de acord. „Diversitatea” se poate aplica la culoarea pielii oamenilor, dar cu siguranță nu la exprimarea punctelor de vedere alternative – pe care colegiile ar fi trebuit să le încurajeze cândva.

Dusă la extrem, corectitudinea politică are capacitatea de a distruge în întregime cultura occidentală.

La o expoziție recentă a lui Paul Gauguin la Galeria Națională din Londra, patronii sunt informați că pictorul francez a avut relații sexuale cu fete tinere în timpul șederii sale în Polinezia, profitând de „poziția sa privilegiată de occidental”. Un ghid audio întreabă: „Este timpul să nu-l mai privim pe Gauguin cu desăvârșire?”

Cu alte cuvinte, aprecierea artelor ar trebui privită prin lentila CP a rasismului, sexismului, părtinirii de gen sau a sentimentelor rănite. Nu mai pot fi văzute, citite sau auzite pentru frumusețea sau măiestria lor sau pentru a ne edifica înțelegerea condiției umane. Totul este politic.

După orice standard consecvent de corectitudine politică, Shakespeare este cu certitudine un anti CP. Pentru cititorii și publicul superficial, Îmblânzirea musarelii promovează misoginia; Othello conține afirmații rasiste; Neguțătorul din Veneția conține o idee anti-semită.

Până și interpretarea clasică a lui Kate Smith a piesei „God Bless America” a fost eliminată de pe coloana sonoră a stadionului Yankee pentru că interpreta a cântat ceea ce este acum considerat o melodie rasistă la vârsta de 24 de ani, la cererea casei sale de discuri.

Dacă testul de puritate al CP continuă să facă legea, atunci este timpul să închidem bibliotecile, muzeele și sălile de concerte – Richard Wagner a compus opere extraordinare, dar este notoriu pentru tractul său anti-semitic „Evreimea în muzică” – și mai ales universitățile.

Singura cale de ieșire din dilema CP este să luptăm cu forță împotriva valului. Și există unele dovezi că este posibil. Potrivit unui sondaj reprezentativ la nivel național pe 8000 de respondenți, 80% cred că corectitudinea politică este o problemă în SUA. Asta îi include pe 74% dintre cei cu vârste între 24-29 de ani, 79% din cei cu vârste sub 24 de ani și 75% afro-americani.

Singurul grup chestionat care și-a exprimat un sprijin puternic pentru corectitudinea politică a fost cel reprezentat de „activiștii progresiști” – un grup caracterizat prin venituri mari și niveluri ridicate de educație. Și sunt în mare parte albi. Dar acest grup este cel mai bine poziționat pentru a-și impune atitudinile publicului prin dominația lor asupra mass-mediei și educației (începând cu școala elementară).

Da, corectitudinea politică a mers prea departe. „Treziți-mă” când revin în scenă moderația, toleranța și bunul simț.

Articol apărut în Tribuna.US

Citește și:

http://www.fortamoldova.ro/traian-ranja/De+la+marxism-leninism+la+neomarxism%2C++marxism+cultural+%C8%99i+corectitudine+politic%C4%83

Curcubeul şi scoala de la Frankfurt

Posted in Doctrină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *