“Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt!” – J.S. Mill (înainte de a se converti la socialism)
Sunt adeptul concursurilor cu mașini într-un cadru legal dar a fost o mare eroare faptul că în această zi Super Slalomul a primit autorizație din partea primăriei și s-a desfășurat în timp ce enoriașii mai multor biserici, oameni care aveau nevoie de liniște pentru rugăciune, participau la slujba de duminică.
Deși am discutat acest aspect cu organizatorul și am solicitat amânarea până după orele 12, consider că, Primarul Chirica și organizatorii Super Slalomului de la Iași ar trebui să iasă public și să își ceară scuze oamenilor care au participat la slujba de duminică și au fost deranjați de motoarele turate din timpul competiției.
Susțin faptul că un circuit auto de nivel național(poate chiar internațional) #MoldovaMotorRing nu ar deranja în așa manieră dacă s-ar organiza la marginea orașului iar locația fiind înconjurată cu panouri fonoabsorbante și cu bariere din vegetație naturală.
Aiasta, nu-i liberalism ce practicati dumneavoastra, ci curat socialism, pura dialectica a materialismului. Degeaba au fost liberalii la conacul si mausoleul liberalului PP Carp, nu au învățat nimic! Și poate că nu intamplator mai multi prelati îi spun domnului primar- Chirică.
Mai jos aveți câteva fragmente din Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr de CS Lewis:
Mai jos aveți câteva fragmente din Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr de CS Lewis:
„Dragul meu Amărel,Amatorismul sugestiilor tale din ultima scrisoare îmi dă să înţeleg că lămuriri mai detaliate în ce priveşte delicatul subiect al rugăciunii nu mai suferă amânare. Ai fi putut lăsa deoparte observaţia cum că sfaturile mele privitoare la rugăciunile pentru mamă “s-au dovedit de-a dreptul dezastruoase”. Nu e genul de lucruri pe care un nepot e îndreptăţit să le scrie unchiului său — şi nici un ispititor novice subsecretarului de departament. Văd aici şi o periculoasă tendinţă de a scăpa de responsabilităţi; trebuie să înveţi să plăteşti singur pentru propriile-ţi erori.Strategia cea mai sigură e, dacă se dovedeşte posibil, să-l ţii pe pacient departe de orice intenţie serioasă de a se ruga.… Ciudat cum în imaginaţia muritorilor noi suntem cei care le băgăm în cap tot felul de lucruri: în realitate, noi cel mai bine lucrăm ferindu-le mintea de prea multe idei.Dacă asta nu merge, vei avea de lucrat mai fin la proasta orientare a intenţiilor lui. Ori de câte ori oamenii se îndreaptă către Duşmanul însuşi, cauza noastră e pierdută, dar ne-om pricepe şi noi să-i împiedicăm. Cel mai simplu e să le întorci privirile dinspre El către ei înşişi. Pune-i să se ocupe doar de mintea lor şi să încerce să-şi inducă sentimente prin acţiunea propriei voinţe. Când intenţia ar fi fost să-i ceară Lui milă, pune-i să încerce să-şi croşeteze singuri milostivenia fără a-şi da seama că asta fac de fapt. Când intenţia era să-L roage să le dea curaj, fă-i să încerce din răsputeri să se simtă ei singuri curajoşi. Când îşi spun că se roagă pentru îndurare, convinge-i să încerce să se simtă deja iertaţi. Învaţă-i să aprecieze valoarea fiecărei rugăciuni după reuşita ei de a produce sentimentul dorit; şi nu-i lăsa nicicum să se întrebe în ce măsură depinde reuşita sau nereuşita cu pricina de cât de sănătoşi sau bolnavi, de cât de proaspeţi sau obosiţi se simt la momentul respectiv.”„E vorba aici de o importantă lege spirituală. Ţi-am explicat deja că poţi slăbi rugăciunile pacientului deplasându-i atenţia dinspre Duşmanul(Dumnezeu) însuşi către propriile lui stări de spirit(furie, ură, etc). „„Dragul meu Amărel,Mă încântă să aud că vârsta şi profesia pacientului tău îl fac în principiu, dar nu neapărat, apt de serviciul militar. Ne convine de minune să-l ştim încolţit de cea mai mare nesiguranţă, aşa încât mintea lui să se umple de imagini contradictorii ale viitorului, fiecare dintre ele izvor de speranţă sau teamă. Nimic nu învârtoşează mai bine mintea omenească împotriva Duşmanului precum incertitudinea şi neliniştea. Dorinţa Lui e ca oamenii să se preocupe de ceea ce fac; sarcina noastră e să-i împingem să se gândească la ce li se va întâmpla.Pacientul nu e cu siguranţă străin de ideea că datoria lui e să se supună cu răbdare voinţei Duşmanului. Ce înţelege Duşmanul prin asta e, în primul rând, că omul trebuie să accepte cu răbdare încercarea prin care îi e dat să treacă — adică incertitudinea şi neliniştea din momentul de faţă. Despre aceste lucruri trebuie el să spună “Facă-se voia Ta” şi pentru îndurarea zilnică a acestor lucruri îşi va primi el pâinea cea de toate zilele. Dar pacientul, şi aici intervii tu, nu trebuie să înţeleagă că frica de azi e crucea pe care o are de purtat, el trebuie să se gândească doar la lucrurile de care îi e frică. Ele să-i fie lui crucea: fă-l să uite că, fiind incompatibile, nu i se pot întâmpla toate deodată, dar pune-l să încerce să-şi închipuie dinainte cum le-ar îndura el cu destoinicie pe toate. Metoda e bună fiindcă a te resemna cu adevărat în faţa unui număr mare de variante diferite şi ipotetice de soartă, luate împreună, e aproape imposibil, iar Duşmanul nu prea sare în ajutorul celor care încearcă aşa ceva: resemnarea în faţa unei suferinţe reale şi prezente, chiar atunci când suferinţa vine din frică, e mai uşor de atins şi de obicei se bucură de asistenţă directă.E vorba aici de o importantă lege spirituală. Ţi-am explicat deja că poţi slăbi rugăciunile pacientului deplasându-i atenţia dinspre Duşmanul(DUMNEZEU) însuşi către propriile lui stări de spirit referitoare la Duşman. Pe de altă parte, frica e mai uşor de stăpânit atunci când mintea se ocupă nu atât de obiectul fricii cât de fiica însăşi, luată ca stare prezentă şi inconfortabilă a propriului spirit. Or, când va vedea în frică crucea de purtat, se va gândi inevitabil la ea ca la o stare de spirit. Astfel încât se poate formula o lege generală: atunci când activităţile spiritului sunt în favoarea cauzei noastre, încurajează pacientul să-şi uite de sine şi să se concentreze pe obiect, iar când activităţile sunt în favoarea Duşmanului, pune-i mintea să se întoarcă asupra ei înseşi. Fă astfel încât o insultă sau trupul unei femei să-i fixeze în aşa măsură atenţia spre exterior încât să nu mai apuce să gândească: “Acum alunec în starea numită «furie» — sau în starea numită «dorinţă».” Din contră, ai grijă ca o reflecţie de genul “Sentimentele mele se încarcă treptat de devoţiune, sau de milostenie” să-i concentreze atât de mult atenţia spre interior încât nici să nu mai fie în stare să privească dincolo de sine, spre Duşman sau spre vecinii de pe stradă.În ce priveşte atitudinea lui mai generală faţă de război, nu trebuie să te bazezi prea mult pe acele sentimente de ură atât de aprins discutate de oameni în publicaţiile lor creştine sau anticreştine. În momentele lui de furie, pacientul poate fi, desigur, încurajat să se răzbune pe generalii nemţi punându-i verbal la zid, şi toate-s bune atâta vreme cât asta ţine. Dar de obicei e vorba de un soi de ură melodramatică sau mitică împotriva unor ţapi ispăşitori imaginari. Nu i-a întâlnit niciodată pe oamenii ăştia în viaţa reală — pentru el sunt personaje de baladă plămădite din ce-a mai prins şi el din ziare. Rezultatele unei astfel de uri fanteziste sunt de cele mai multe ori o dezamăgire, iar dintre toţi indivizii umani, englezii sunt în privinţa asta cei mai jalnici papă-lapte. Creaturile astea sunt în stare să proclame sus şi tare că tortura e prea blândă pentru inamicii lor, pentru ca apoi să ofere ceai şi ţigări primului pilot german rănit care le răsare la uşa de serviciu. Orice-ai face, în sufletul pacientului tău vor sta amestecate şi ceva bunăvoinţă, şi ceva răutate. Marea artă e să-l faci să-şi verse răutatea în capul vecinilor cu care se întâlneşte în fiecare zi, iar bunăvoinţa să şi-o risipească aiurea, spre regiuni cât mai îndepărtate, în beneficiul unor indivizi pe care nici nu-i cunoaşte. Răutatea va deveni astfel cât se poate de reală, pe când bunăvoinţa se va dilua în imaginar. Nu are nici un rost să-i inflamezi ura pentru nemţi dacă, în acelaşi timp, creşte în el proasta tendinţă de a se purta cuviincios cu mama sau şeful lui, sau cu persoana întâlnită întâmplător în tren. Gândeşte-te la omul tău ca la o serie de cercuri concentrice, unde cea mai aproape de centru e voinţa, la mijloc stă intelectul şi spre exterior se află fantezia. Sunt slabe speranţe să poţi exclude dintr-odată, din toate cele trei cercuri, orice aduce a devotament pentru Duşman: efortul tău trebuie să urmărească măturarea tuturor virtuţilor către exterior, până când, într-un final, se aşază toate pe cercul fanteziei, în vreme ce însuşirile care ne convin nouă le vei împinge către interior, spre cercul voinţei. Căci doar atunci când intră sub imperiul voinţei şi se materializează acolo în chip de obiceiuri, ne devin nouă virtuţile cu adevărat fatale. (Fireşte, nu mă refer la ceea ce îşi închipuie pacientul că e voinţa, acea agitaţie a conştiinţei care ia hotărâri cu dinţii încleştaţi, ci la centrul real, ceea ce Duşmanul numeşte “inima”.) Soiul acela de virtuţi pe care le boieşte fantezia sau le aprobă intelectul, ba chiar, în oarecare măsură, acelea care-şi atrag iubirea şi admiraţia, nu-l pot feri pe om de casa Tatălui Nostru: dimpotrivă, îl vor face mai amuzant odată ajuns acolo.Cu afecţiune, unchiul tău,SFREDELIN”