„Suntem pitici cățărați pe umerii unor uriași”, le spunea Fulbert de Chartres studenților săi în secolul al XI-lea. Marele Învățător înțelegea prin aceasta că noi, oamenii moderni – și oamenii secolului al XI-lea se considerau la fel de moderni pe cât ne considerăm și noi astăzi – tindem să credem că înțelepciunea s-a născut odată cu generațiea noastră. Într-un anume fel, fie în secolul al XII-lea, fie în al XX-lea, generația aflată în viață știe mai multe decât știa generația bunicilor sau cea a străbunicilor. Oamenii din generația lui Fulbert știau mai multe despre principiile arhitecturii, de exemplu, decât știuseră cei din secolul al X-lea. Noi, oamenii secolului al XX-lea, la rândul nostru, știm mai multe despre fizică sau chimie decât știau cei mai de seamă învățați de la Chartres.
Cu toate acestea, susținea Fulbert, nu suntem nimic altceva decât niște pitici cocoțați pe umerii unor uriași. Vedem într-atât de departe numai datorită înălțimii nemaipomenite a acelor uriași, strămoșii noștri, pe ai căror umeri stăm. Arhitectura gotică din secolul al XI-lea nu ar fi putut exista în lipsa fundațiilor din secolul al IX-lea și al X-lea – sau, de fapt, fără arhitectura Siriei antice. Fizica atomică așa o înțelegem noi nu ar fi apărut în absența spiritului speculativ al secolului al XVII-lea – sau în absența intuițiilor grecilor presocratici. Civilizația noastră, în esență, este o imensă continuitate. Fulbert, episcop de Chartres, avea dreptate: dacă ignorăm ori disprețuim acești uriași străvechi care ne susțin modernitatea noastră vanitoasă, vom cădea în șanțurile lipsei de rațiune.
Așadar, dacă este adevărat că până și o parte semnificativă din erudiția noastră științifică este moștenită de la înaintașii noștri, este și mai sigur că toate cunoașterea noastră morală, socială și artistică constituie o moșteniree de la oameni morți de mult timp. G.K. Chesterston a plăsmuit expresia „democrația morților”. Când avem de luat o hotărâre importantă de ordin moral sau politic, scrie Chesterston, avem obligația de a consulta opiniile apreciabile ale înțelepților care au trăit înaintea noastră. Le suntem extrem de îndatorați acestor morți, iar voturile lor trebuie numărate. Astfel, nu avem nici un drept de-a lua decizii doar pe baza avantajelor de moment ale prezentului: avem datoria de a respectea înțelepciunea strămoșilor noștri; deasemenea, avem datoria de a respecta drepturile posterității, ale generațiilor ce vor veni după noi. Acest ansamblu de datorii formează ceea ce romanii numeau pietate: reverență pentru națiunea noastră, pentru familia noastră în sensul cel mai larg, pentru strămoșii noștri, într-un spirit al venerației religioase. Un filosof francez din timpul, Gabriel Marcel, scrie că singura societate sănătoasă este societatea care respectă tradiția. Ar trebuie să trăim, spune Marcel, într-o atmosferă de „gratitudine difuză” – de simpatie față de speranțele și realizările strămoșilor noștri, din care derivă viața și cultura noastră, și pe care, la rândul nostru, suntem obligați moral să le transmitem mai departe neatenuate, dacă nu chiar întărite, urmașilor noștri. Suntem recunoscători uriașilor pe ai căror umeri stăm. Acest sentiment sau atmosferă de venerație difuză este puternic slăbită în epoca noastră deoarece mulți oameni trăiesc doar pentru ei înșiși, ignorând datoria pe care o au față de trecut și responsabilitatea față de viitor. Sunt nerecunoscători, iar lipsa de recunoștință aduce cu sine propria pedeapsă.
Cunoașterea normativă nu este, așadar, o povară, ci un patrimoniu prețios. Cei ce o refuză vor trebui să fie educați de experiența personală – un profesor dur, după cum spunea Benjamin Franklin, chiar dacă proștii nu vor avea un altul. Edmund Burke a dat acestei obligații benevole pe care o avem față de cei morți, față de vii și față de cei nenăscuți, expresia cea mai răscolitoare. Cu toții suntem supușii, spunea el, „contractului societății eterne”. Acest contract etern încheiat între Dumnezeu și omenire, și între generațiile ce nu mai sunt pe pământ și cea care trăiește acum, precum și generațiile ce vor veni. Este un pact care ne leagă pe toți între noi. Nici un om nu are dreptul de a modifica acest contract după bunul plac; și dacă îl încălcăm, vom suferi individual, după cum va suferi toată societatea; și vom fi izgoniți din această ordine socială civilă (făurită de uriași) într-o „lume antagonistă” a dezordinii totale – sau, conform Noului Testament, în întunericul din afară, unde va fi plânset și scrâșnirea dinților.
Noi modernii, continuă Burke, tindem a ne împopoțona cu puțina noastră raționalitate personală, crezându-ne mai înțelepți decât profeții și legislatori, tinzând și să speculăm mărunta bancă și [măruntul] capitalul ale inteligenței noastre private. În acea direcție se află ruina. Dar, deși individul este nesăbuit, specia este înțeleaptă; și dacă i se acordă destul timp, specia va judeca corect. Perceptele morale și convențiile sociale cărora ne supunem reprezintă judecațile cumpănite și experiența filtrată a multor generații de ființe umane prudente și respectuoase – cei mai sagace membri ai speciei noastre. Constituie o nebunie să ignorăm această înțelepciune moștenită în favoare micilor și arogantelor noastre noțiuni despre bine și rău, despre câștig și pierdere, despre justiție și injustiție. Burke, deși cel mai profetic om al epocii sale, niciodată nu s-a considerat mai înalt decât uriașii de la care își trăgea puterea. Această stare nu este mai puțin adevărată în secolul al XX-lea, și în America. Moștenirea noastră normativă din Statele Unite are origini europene și asiatice: normalitatea nu cunoaște granițe.
În Revolta Maselor (1930), Ortega susținea că civilizația Americii nu ar putea dura dacă ar fi desprinsă de cultura europeană. Ortega avea dreptate: cultura americană și ordinea socială civilă americană împart un patrimoniu comun cu civilizația europeană modernă. Principalele elemente ale acestei moșteniri sunt credința creștină (cu rădăcinile sale iudaice); moștenirea romană și medievală a libertății ordonate; și continuitatea marii literaturi „occidentale”. Este o moștenire a credinței, nu a sângelui.
În ce privește rasa și naționalitatea, continuitatea dintre Europa și America este confuză și imperfectă. Luați, de exemplu, micul meu sat din Mecosta din zonă astearpă cu pini din centrul Michiganului, unde stră-străbunicul meu și unchiul său s-au stabilit în urmă cu un secol. Populația originară a regiunii a fost compusă doar [indieni] Pottawattomie și Chippewa. Printre primii oameni civilizați care s-au stabilit aici erau mulți negri (sclavi evadați sau eliberați, mulți dintre ei fugiți din statele din Sud prin Ohio și prin nord în Canada, și care se întorseseră de acolo în Michigan, după proclamația care abolea sclavia). Urmașii acelor oameni de culoare încă se află în Mecosta și împrejurimi, amestecați cu albi și cu indieni, dar alcătuind o comunitate distinctă, concentrată în jurul propriei biserici.
În aceeași zonă a Mecostei au sosit, în perioada exploatărilor forestiere, oameni din Noua Anglie și din New York cu vechi origini puritane, printre care și stră-străbunicul meu. Înainte sosiseră și câțiva țărani germani, a căror biserica dedicată Sfântului Arhanghelul Mihail rămâne legătura coagulantă. Acestor catolici li s-au alăturat în zilele noastre coloniști irlandezi. În anii recenți, Mecosta a mai câștigat ceva populație, în principal din polonezi și ucraineni care au lăsat în urmă orașele industriale pentru viața la țară. În general, micul meu Mecosta este un microcosmos reprezentativ pentru America, curios de divers ca descendență și origini culturale. Ce lăgătură este între un oraș și o națiune precum aceasta și străvechile comunități europene?
Ceea ce unește culturile aflate de ambele părți ale Atlanticului este un complex de convingeri morale, religioase și sociale ce și-au găsit expresia în literatură, pe care Europa și America le-au primit de la strămoși intelectuali și morali comuni. Dacă această moștenire va scădea semnificativ, țesătura elaborată din care este croită civilizația noastră materială nu va mai putea supraviețui mult, de ambele părți ale oceanului, prăbușirii acestei subtile ordini interioare și acestei intrinseci ordini instituționale.
Primul element al acestui patriomoniu comun, după cum am mai spus, este credința creștină, incluzând și originile sale iudaice și în Israel. Toate aspectele importante ale oricărei civilizații se trag din religia ei – chiar și sistemul economic al respectivei civilizații. Așa cum scria Irving Babbitt cu o generația înainte, economia evoluează în politică, politica în etică, etica în teologie. Acest fapt nu este mai puțin adevărat în Statele Unite ale Americii decât era în Egiptul antic sau decât este în India modernă. Iar Statele Unite sunt o națiune creștină, în pofida opiniei exprimate de Thomas Jefferson în mesajul său către beiul Tunisului. Marea majoritate a americanilor acceptă voluntar credința pe care o numim creștinism. În chestiunile ce privesc îndeaproape viața privată și binele public, ei își extrag hrana morală și intelectuală din Lumea Veche. (Ar putea fi adevărat, după cum susțin unii critici, că cei mai mulți dintre cei ce merg la biserică în această țară sunt înfățișează mai puțin de convingerea religioasă și degrabă simpla religiozitate; dar aceasta a fost întodeauna adevărat cu privire la mersul la biserică de oriunde). Profeții Israelului, cuvintele lui Cristos și ale discipolilor Săi, scrierile Părinților Bisericii, tratatele Învățătorilor, discursurile marilor predicatori ai Reformei și ai Contrareformei, acestea sunt izvoarele metafizicii și moralității americane, după cum sunt și izvoarele metafizicii și moralității europene. Ele stau chiar și la baza credințelor acelor americani și europeni care neagă validitatea creștinismului. Iar în doctrina creștină sunt amestecate anumite elemente rafinate din filosofia clasică.
În influența lui imediată asupra culturii, probabil că aspectul cel mai important al creștinismului este expunerea referitoare la personalitatea umană: doctrina sufletului nemuritor, a caracterului unic al fiecărui suflet, conceptul de demnitate umană, natura drepturilor și responsabilităților, obligația de a practica caritatea, insistența asupra responsabilității personale. Civilizația europeană și cea americană au fost ridicate pe fundația demnității omului – pornind de la supoziția că omul este făcut pentru eternitate și că posedă demnitate deoarece are rolul său într-o ordine ce este mai mult decât temporală și mai mult decât umană.
Creștinismul a fost întotdeauna o imensă forță pentru americani. Studentul care încearcă să ignorare puterea creștinismului în cultura europeană și americană este la fel de nesăbuit precum orice medic care ar căuta să ignore personalitatea pacientului. Creștinismul reprezintă miezul civilizației noastre – într-adevăr [este] vitalitatea ei. Chiar și virulentele ideologii totalitare ale secolului nostru sunt influențate de doctrinele creștine sau de o reacție împotriva principiilor creștine; oricât de mult ar urî-o, ideologii nu se pot rupe cu totul de religia creștină.
Al doilea element al patrimoniului nostru comun este teoria și practica libertății ordonate: sistemul nostru de legi și cel politic. Acestea derivă din surse romane și medievale, și parțial însă mai îndepărtat, din filosofia Greciei și din experiența istorică. Peste ideile de justiție clasice și medievale și peste experiența socială clasică și medievală a fost suprapus un corpus de teorie și de practică – chiar dacă prea adesea noi, oamenii moderni, inclusiv cei mai învățați dintre noi, exagerăm importanța contribuțiilor „liberale” din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, unele dintre ultimele contribuții nefăcând față testelor severe ale problematicului secol XX.
Doctrinele legii naturale; conceptul unei juste și echilibrate guvernări politice; principiul unui guvernământ al legilor, nu al oamenilor; înțelegerea că justiția înseamnă „[a da] fiecăruia ce este al său”; ideea unei tensiuni sănătoase între pretențiile de ordine și cele de libertate – acestea trecând direct din Europa în teoria și instituțiile americane. Mai multe decât oricare altă personalitate, Cicero a influențat atât teoria politică europeană, cât și cea americană – și prin intermediul acelei teorii, instituțiile noastre politice.
Acestei moșteniri generale, englezii i-au adăugat dreptul comun și politica lor prudentă, prescriptiviă; iar patrimoniul englezesc a fost încorporat direct în ordinea socială americană. Fondatorii Republicii Americane, în special avocații și politicienii, au luat de bun modelul politic englezesc, modificându-l pe alocuri pentru a se corespunde utilizării în colonii și pentru a se potrivi noii națiuni – și chiar și atunci, modificându-l nu în favoarea unei scheme abstracte de ultimă oră, ci, mai degrabă, după modelul Republicii Romane.
Principiul constrângerii elaborate a puterii politice, de exemplu, este evident în teoria și practica politică din Marea Britanie și din Statele Unite. Așa a fost de la începuturile societății americane. John Cotton declara în Massaschusettsul din a treia decadă a secolului al XVII-lea: „Să învețe întreaga lume că nu trebuie să dea nici unui muritor mai multă putere decât va fi mulțumită să îi dea, pentru [acela] o va folosi. Este una dintre predispozițiile naturii: afectează libertatea neîngrădită și va merge până la ultima consecință. Orice fel de putere primește acela, natura sa coruptă o va spori într-o direcție sau alta; dacă are libertate, se va întreba de ce să nu o folosească. Există o predispoziție în inima fiecărui om care îl împinge spre exces dacă nu-l împiedică Dumnezeu; dar nu este bine să se ajungă până acolo”.
Totuși, cel de-al treilea element al patrimoniului comun este mai trainic poate și decât exercițiul politic. Marile opere literare ne adună într-o comunitate intelectuală. Iar tendința morală a literelor eterne, având înrâurire asupra imaginației, este la fel de normativă ca doctrina religioasă sau principiul politic. Literatura umană ne învață să fim oameni. Homer și Hesiod; Herodot și Tucidide; Sofocle și Platon; Virgiliu și Horațiu; Titus Livius și Tacit; Cicero și Seneca; Epictet și Marcus Aurelius; Dante, Petrarca, Erasmus, Shakespeare, Cervantes, Goethe și toți ceilalți au format mintea și caracterul americanilor și al europenilor. Cea mai bună literatura americană face parte din continuitatea normativă a literaturii, care merge înapoi, dincolo de zorii istoriei.
Așadar, în toate aspectele esențiale, Europa și America au parte de o credință comună, un sistem comun de legi și unul comun politic, și un corpus comun al marii literaturi. Împreună încă alcătuiesc o singură civilizație. Aceste legături culturale și normative au supraviețuit dinastiilor, imperiilor, până și filosofiilor; deși rănite din când în când de război sau dezintegrare socială, ele se ridică la loc cu vigoarea reînnoită după fiecare perioadă de violență sau decadență. Dacă această moștenire va fi să supraviețuiască secolului al XX-lea depinde în mare măsură de revigorarea unei conștiințe normative populare.
Sufletul unei civilizații se poate pierde chiar în momentul triumfului material al respectivei civilizații. În vremurile noastre, nu există riscul de a experimenta prin prea puține schimbări; fie că ne place sau nu, suntem prinși în vârtejul inovațiilor. Pentru a oferi o direcție acestei schimbări și pentru a ne asigura că generațiile vor păstra continuitatea între ele, unii dintre noi trebuie să ne angajăm în salvarea imaginației morale.
Nedisciplinata minte modernă, crezând că se află pe urmele unor fapte, adesea urmărește flacăra unei lumânări până la marginea abisului – și, câteodată, dincolo de margine. „Diavolul a jucat șah cu mine”, scria Sir Thomas Browne, „și, cedând un pion, a încercat să câștige Regina mea, profitând de strădaniile mele oneste; și, în timp ce mă osteneam să clădesc structura propriei Rațiuni, el se străduia să-mi submineze edificiul Credinței”. Dacă un om se sprijină exclusiv pe puterile rațiunii sale, el își va pierde credința – și probabil că lumea de asemenea, riscându-și propria natură la jocul de șah cu Diavolul. Dar dacă un om se întărește cu disciplinele normative, el atrage de partea imaginației [morale] și lecțiile secolelor, fiind astfel pregătit pentru confruntarea cu un adversar diabolic.
(traducere de Remus Tanasă după The Shoulders of Giants, în Russell Kirk, Enemies of the Permanent Things. Observations of Abnormity in Literature and Politics, Arlington House, 1969, pp. 27-34; traducere realizată de Russell Kirk România cu permisiunea Russell Kirk Center of Cultural Renewal / The Russell Kirk Legacy)