“Neajunsul dezastruos al ideologiilor care se numesc pe sine libertarieni este atașamentul fanatic față de un principiu simplu și singular- mai exact, față de ideea de libertate personală ca scop absolut al ordinii sociale și civile și, de fapt, al existenței omenești. Libertarienii sunt de modă veche, în sensul că își ghidează existența după abstracțiuni ale secolului al XIX-lea. Ei duc la absurd doctrinele lui John Stuart Mill (cele dinainte ca soția să-l convertească la socialism). Pentru a înțelege mentalitatea libertarienilor, este bine să ne amintim de o carte de mici dimensiuni, publicată acum mai bine de o sută patruzeci de ani: Despre libertate, de John Stuart Mill. Argumente șubrede în 1859 (și respinse categoric de James Fitzjames Stephen) sună astăzi de-a dreptul absurd. Pemiteți-mi prin urmare o mică digresiune referitoare la celebrul eseu a lui Mill. Unele cărți tind să formeze caracterul epocii lor; altele tins să îl reflecte, iar în această categorie se încadrează și opera lui Mill.
Despre Libertate este un produs al atmosferei tihnite și optimiste a Angliei victoriene; scrisă în perioada de vârf a ceea ce Bagehot numește Epoca Dezbaterii, se constituie într-o voce venită din meliorismul apus de secol XIX. Iar viitorul, după cum s-a dovedid, nu a fost al școlii de gândire a lui Mill. Așa cum el însuși a fost ultimul dintre emiriștii englezi, la fel și Libertatea sa, cu remarcile rău- prevestitoare despre despotismul maselor, a fost mai degrabă un epilog al liberalismului clasei de mijloc decât o chemare la acțiune.
James Mill, tatăl auster și doctrinar al lui John Stuart (ce inși acri devin mulți dintre accești zeloți ai libertății!), și-a supus fiul unui program de studiu în particular. La vârsta de opt ani, J.S. Mill știa aproape tot ce se presupune astăzi că trebuie să știe un doctor în filozofie; dar tintelectul lui rămăsese neatins de facultatea superioară a imaginației, iar din acest motiv Mill a bâlbâit toată viața în van. J.S. Mill a devenit o minte fără suflet, postură în care îl reprezintă cât se poate de bine pe Jeremy Bentham; în realitate, însă, chiar Mill, și nu Betham, este cel care s-a transformat în intelect defecat.
În ceea ce privește emoțiile, Mill a manifestat un singur cusur, și nu din cele rare: i-a fost prea dragă soția altui bărbat. F.A. Hayek a examinat această legătură și consecințele ei pentru Mill și adepții săi. În cele din urmă, Mill s-a căsătorit cu această Harriet Taylor, intelectuală de spaimă, predecesoare a feministelor militante de astăzi. El i-a fost devotat ei, iar ea abstracțiunilor umanitariste. Mill a scris Despre Libertate sub influența ei. Strămoșii intelectuali ai libertarienilor de azi nu formau o echipă prea veselă.
“Reeprimându-și toate pornirile de animal”, scria Ruth Borchard despre Mill, “s-a izolat complet de orice instincte- instincul vieții, înțelegerea instinctivă a naturii, a naturii umane în general și a sa proprie în special.” Ar fi interesant să vedem în ce fel scăderile lui Mill au caracterizat și au viciat întreaga mișcare liberală din gândirea americană și engleză și în ce fel afectează ele degenerescențele liberalismului de secol XIX care își asumă acum numele de “libertarianism”. Dar trebuie să mergem mai departe, remarcând doar că înțelegerea imperfectă a naturii umane este ușor de distins în paginile eseului Despre Libertate a lui Mill.
Pe de altă parte, în tinerețea sa Mill remarcase, în eseurile consacrate lui Coleridge și Bentham, că eroarea fundamentală a lui Bentham ar fi presupunerea că afacerile omenești s-ar reduce la câteva formule simple, cu aplicare universală și infelxibilă – când de fapt vestul și misteriosul amalgam al ființei umane este infinit de subtil și de complicat, imposibil de pus sub ascultare de mici abstracțiuni simpliste. Este exact capcana în care cade Mill în eseul Despre libertate. În capitolul introductiv, declară ca obiect al său afirmarea unui
principiu foarte simplu, îndreptățit să cârmuiască în mod absolut relețiile societății cu individul pe calea constrângerii și a controlului, fie prin recurgerea la forță fizică, sub forma pedepselor legale, fie prin corciția morală a opiniei publice. Potrivit acestui principiu, unicul motiv pentru care omenirea are dreptul, individual sau colectiv, să intervină asupra libertății de acțiune a oricărui individ este autopretecția. Iar unicul scop în care este îndreptățită utilizarea forței asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței lui, este prevenirea răului făcut altora.
Aparent, un principiu simplu și singular cât se poate de atrăgător. După părerea mea, definește suficient de bine convingerile libertarienilor din secolul XX. Problema este însă că principiile simple și singulare, oricât de cuminți ar fi, nu descriu cu adevărat comportamentul uman și în niciun caz nu îl pot cârmui.
James Fitzjames Stephen, om de afaceri onest și expert în drept, a remarcat cu iritare aberația din cauza căreia Libertatea lui Mill este o trestie fragilă expusă vremurilor tulburi și nu a ezitat să se năpustească nemilos asupra lui Mill în volumul său Libertate, egalitate, fraternitate, publicat în 1873. Din perspectiva lui Stephen, John Stuart Mill era iremediabil naiv:
Întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau rău îmi pare la fel de irațională ca aceea dacă focul este bun sau rău. Este și bună și rea în funcție de timp, loc și circumstanț, iar un răspuns complet la întrebarea “în ce cazuri e libertatea bună și în ce cazuri e rea?” ar implica nu doar o istorie universală a omenirii, ci și regăsirea unei soluții complete pentru problemele puse de o asemenea istorie. Gradul cunoașterii noastre, cred eu, nu ne permite un “principiu foarte simplu, îndreptățit să cârmuiască în mod absolut relațiile societății cu individul pe calea constrângerii și a controlului”. Trebuie să procedăm mult mai precaut și să ne mărginim la remarcile sugerate de experiență despre avantajele și dezavantajele constrangerii și libertății, în fiecare caz în parte.
Stephen: ar fi o nebunie desăvârșită să tolerăm orice varietate de opinie, pe orice temă, din devotament față de o “libertate” abstractă; fiindcă în scurt timp opinia se exprimă în acțiune, iar fanaticii pe care i-am tolerat nu ne vor tolera ei pe noi, când vor dobândi puterea.