25323885_1742528935779568_1675839470_n

Clasificarea partidelor politice

S-ar putea spune că prima tipologie a partidelor politice aparţine părintelui politologiei moderne, Alexis de Tocqueville, care în De la Democratie en Amerique, după ce constată că aceste formaţiuni sunt “un rau inerent guvernarilor libere”, vorbeste staruitor “de partide mari” şi “partide mici”. Criteriul care discerne între un tip şi celălalt nu este, însă, aşa cum s-ar părea la prima vedere, legat atât de cantitate, ci mai degraba de calitate. Cu alte cuvinte nu dimensiunile sau numarul de aderenţi fac un partid mic sau mare, ci principiile pe care se întemeiază şi moralitatea politică adiacentă. Faptul că exista de obicei coincidenţa între calitatea principiilor unui partid şi marimea sa fizica ţine cumva de relatia cauza-efect, dar accentual cade, evident, pe primul termen. S-ar putea spune că pentru Tocqueville grand parties sunt de fapt great parties. Căci iată cum defineşte el partidele mari:

“Numesc partide politice mari pe acelea care se ataşează mai mult principiilor decât consecinţelor lor; generalităţilor şi nu cazurilor particulare; ideilor şi nu oamenilor. Aceste partide au, în general, trăsături mai nobile, pasiuni mai generoase, convingeri mai reale, o alură mai sinceră şi mai îndrăzneaţă decât celelalte. Interesul particular, care joacă întotdeauna cel mai mare rol în pasiunile politice, se ascunde aici cu mai multă abilitate sub voalul interesului public; ajunge câteodată chiar în situaţia de a se ascunde de privirile celor care-l însufleţesc şi-l fac să acţioneze.”

Tocqueville exprima prin aceste cuvinte subtila dialectică a interesului public şi a interesului privat; ca neîntrecut moralist, în cea mai bună tradiţie franceză, dar şi ca spirit care întelege raţiunile profunde ale liberalismului, el nu se putea lăsa intimidat de retorica interesului general, sugerând, cu o rară ştiinţă a măsurii şi a gustului, complementaritatea de conţinut a acestuia cu interesul particular. Cum Tocqueville era un aristocrat, având nostalgia lumii vechi (dar şi deplina înţelegere a lumii noi, realizând cu luciditate ceea ce se pierdea şi ceea ce se câştiga prin trecerea societăţii de la aristocraţie la democraţie), el era foarte atent la moravuri.[1] Prim contrast, iată cum descrie el cealalată categorie de partide:

“Partidele mici, dimpotriva, sunt fără credinţă politică. Cum ele nu se simt elevate şi sustinute de mari obiective, caracterul lor este impregnat de un egoism care se produce făţiş cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc mereu la frig; limbajul lor este violent, iar mersul le e timid şi nesigur. Mijloacele care le folosesc sunt mizerabile, ca şi scopul însuşi pe care şi-l propun.”

Efectele sociale ale acestor două tipuri de partide sunt, bineinteles, diferite:

“Marile partide bulverseaza societatea, cele mici o agita; unele o rup, celelalte o pervertesc; primele o salveaza câteodata zdruncinând-o (en lebranlant), celelalte o tulbură întotdeauna fără folos”.[2]

Tipologia lui Tocqueville (o sintagma cum se poate mai rebarbativa) nu este însă doar literar-portretistică. “Partidele mari” sunt specifice, precizează filosoful, marilor momente revoluţionare, de ample răsturnări şi rupturi sociale, iar cele “mici” perioadelor de calm, de aşezare sociala, micimea lor fiind reductibilă la rolul lor intrigant. Experienta istorică partizană era mult prea redusă în acea epocă (1831-1840) pentru a nu circumscrie partidele politice unui rol mai degraba istoric decât politic. La noi, la începutul secolului XX, dar cu experienţa şi învăţătura secolului de dinainte, Xenopol aprecia la fel partidele, adică după rolul şi misiunea lor istorica; anii 1821, 1848 si 1859 marchează -spune istoricul- mareţia “partidului naţional”, veritabilele puncte de apogeu ale acestuia, în rest fiind declinul (adică divizarea partidului naţional). De altfel, Tocqueville însuşi deplânge micimea partidelor americane din vremea sa şi evoca romantic grandoarea celor dinainte.

Evident că partidele mari şi partidele mici au continuat să existe de la Tocqueville încoace, dar ele suscită mai mult atenţia istoricilor. Politologii preferă în masura posibilului criteriile pozitive, emanaţie a judecăţilor de existentă. Acestea nu înseamnă ca ei exclud judecăţile de valoare sau că le acordă acestora un rol second. Aici este doar o chestiune de metodă, de procedură, de articulare a demersului politologic, care doreşte să respecte puterea probatorie a argumentelor.[3]

Din aceasta perspectivă, există o tipologie mai nouă, datând de la 1951, dar pe care deja o putem numi clasică, data fiind cariera politologică de excepţie pe care a facut-o. Ea aparţine lui Maurice Duverger şi distinge între partide de creaţie interioară şi partide de creaţie exterioară, criteriul fin cel al genezei partidelor. Originea, interioară sau exterioară, a partidelor se referă la societatea politică şi, respectiv societatea civilă. Partidele de creaţie interioară, adica cele de origine parlamentară şi executive (mai bine zis prezidenţială, căci fenomenul s-a petrecut numai in S.U.A.), sunt cele care au apărut primele. Partidele de creatie exterioara (exterioară în raport cu parlamentul sau cu alte puteri publice) sunt ceva mai târzii, nu însă defazate, şi ele au apărut din grupuri sociale situate în afara sistemului politic propriu-zis: grupuri de presiune (asociaţii profesionale, sindicate, cooperative), societăţi de reflecţie sau de gândire (secte religioase, francmasonerie), asociaţii de vechi combatanti etc. în concluzie, folosind termenii zilelor noastre, partidele de creaţie interioara ţâşnesc din structurile societaţii politice, în vreme ce partidele de creaţie exterioară se nasc din structurile societăţii civile.

M. Prelot face o clasificare a partidelor politice în cinci categorii:

  1. partide ideologice,

2. partide personale,

3. partide istorice,

4. partide de tendinta

5. partide de interes[4].

 

Adeziunea la un partid porneşte de la acceptarea unei anumite concepţii despre lume, de la opţiunea pentru o doctrina. Ideologia permite prezentarea în veşminte universale a intereselor materiale şi morale proprii unui anumit grup. Unii oameni politici cred în posibilitatea construirii a posteriori a unei ideologii. În acest caz, preocuparea partidului este de a crea o ideologie.

Trăsătura dominantă a partidului personal este strângerea membrilor în jurul unei personalităţi, care se impune prin diferite modalitaţi, dar, mai ales, prin vocatia sa charismatica. Partidul personal poate supravieţui dispariţiei şefului său. Totuşi, de multe ori, partidul dispare sau se transforma în alt tip.

Partidele istorice provin dintr-un regim dispărut anterior. De exemplu, în Franta, partidul republican se reclama de la regimul de drept eliminat prin lovitura de stat din 1851 şi reapărut la 4 septembrie 1870. Partidele istorice au o durata limitata, spune M. Prelot.

Partidele de tendinţă corespund exigenţelor democraţiei reprezentative şi semireprezentative. Ele se potrivesc cu exigenţele psihice ale naturii umane. Bluntschli şi Rohmer considera că partidele corespund vârstelor. Tendinţa partidului radical se acordează cu copilaria, cea a partidului liberal cu tinereţea, partidului conservator este asemenea omului matur, iar partidul reacţionar asemenea unui bătrân.[5]Sistemul partidelor de tendinţă implică existenţa unui consens, adică acceptarea unei baze politice comune şi a unor reguli constituţionale.

Partidele de interes se bazează pe un interes specific numai unei părţi a colectivităţii naţionale. Partidele de interes pot fi constituite pe baza naţională, pe baza confesională, pe baza socială sau pe baza profesională. Partidele create pe baza naţionala există în statele cu mai multe naţionalitaţi. Scopul acestor partide este de a acţiona pentru înfiinţarea de şcoli în limba maternă şi pentru a face posibil accesul la funcţii publice a membrilor minorităţilor naţionale. Catolicii în ţările cu majoritate protestantă se constituie în partide. Partidele de clasa sunt: partide muncitoresti, partide ale marilor industriasi, ale proprietarilor funciari, ale clasei de mijloc. Aceste partide se bazează pe interesele unei clase sau categorii sociale. Astazi, afirma Prelot, structura socială a partidelor nu joacă un rol esential în existenţa lor.

 

left-vs-right_50290f9e6349e

https://thumbnails-visually.netdna-ssl.com/left-vs-right_50290f9e6349e.gif

Exista tendinţa de a folosi cuvintele dreapta, stânga şi centru pentru a denumi tendinţele partidelor politice. Explicaţia originii acestor termeni e data de Littre, în Dicţionarul limbii franceze, în care scrie că preşedintele primei Adunări apărute în cadrul revoluţiei franceze(Constituanta) avea la stânga sa revoluţionarii cei mai decişi şi la dreapta revoluţionarii moderaţi[6]. După apariţia partidelor muncitoresti, partidele sunt clasificate în:

dreapta– partide conservatoare, partide liberale;

centru– partide radicale, partide democrat-crestine;

stanga– partide muncitoresti.

Se folosesc şi expresiile extrema dreapta şi extrema stanga, expresii care se încadrează în tipologia clasică a partidelor politice. Această tipologie s-a nascut în revoluţia franceză de la 1789, termenii fiind de la începuturi o metafora legată de o soluţie procedurală inventată ad-hoc pentru a facilita numărarea voturilor în chestiunea veto-ului regal: parlamentarii aparţinând democraţiei şi favorabili acestei prerogative monerhice s-au aşezat în dreapta preţedintelui Adunarii, iar ceilalti în stanga acestuia. Deşi aceasta împartire spaţială a fost fortuită, semnificaţia politică s-a păstrat şi a facut o cariera pe care politologii nu o pot ignora. Ei au încercat să dea acestui dualism un conţinut ştiinţific. Criteriul propus de Francois Goguel pentru a distinge stânga de dreapta, cel al atitudinii partidelor faţă de ordinea existenta este probabil cel mai corect. Conform acestuia, dreapta ambiţioneaza la prezervarea şi administrarea ordinii existente, în vreme ce stânga o contesta, cerând schimbarea socială.

Mulţi cercetatori, nemultumiti de maniheismul inerent al acestei dualitati, au incercat s-o corecteze prin introducerea unui al treilea concept: cel de centru. M. Duverger combate însă această amendare. Argumentele lui par viabile. Căci el recunoaşte că nu exista în mod regulat un dualism al partidelor, dar aceasta nu poate fi o piedică în calea acestei tipologii duale, deoarece -cum spune el- “exista întotdeauna un dualism al tendinţelor”. Socilologul francez se explica imediat: “Orice politica implica o alegere între două tipuri de soluţii, iar soluţiile intermediare se apropie de una sau de alta. Aceasta este echivalent cu a spune că centrul nu exista în politica”.[7] In concluzie, dupa Duverger, “centrul nu este altceva decât gruparea artificiala a parţii drepte a stangii si a partii stangi a dreptei. (…) De-a lungul istoriei, toate marile lupte de facţiuni au fost dualiste. (…) De fiecare dată când opinia publica este plasata în faţa marilor probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi. Mişcarea naturală a societăţilor înclină spre bipartidism.”[8]

 

Consideratiile lui duverger pe tema acestei tipologii sunt probabil adevarate, daca acceptam, desigur, ca stanga si dreapta desemneaza in primul rand tendinte politice de ansamblu. In cazul, de pilda, al Frantei, contrar totusi altor exemple occidentale, dreapta nu a fost niciodata incarnata intr-un mare partid dominant si structurat puternic, ci mai mereu intr-o multitudine de partide, mai slabe sau mijlocii, ale caror filiatii au fost destul de diferite. Anii ’80 pareau sa marcheze un abandon al eterogenitatii formatiunilor de dreapta, in ciuda aparitiei unui nou partid, Frontul National (FN), in mare masura incongruent cu celelalte partide de dreapta, Adunarea pentru Republica (RPR) si Uniunea pentru Democratia Franceza (UDF). Dar aceste doua ultime partide amana a nesfarsit unitatea mereu promise, ceea ce confirma traditia dreptei franceze. Alegerile prezidentiale din 1995 au aratat insa ca daca intre RPR si UDF relatiile de inrudire sunt profune, UDF sincronizandu-se rapid in a sustine candidatura gaullistului Jacques Chirac, dreapta liberala basculand astfel spre –cum numesc politologii francezi- “drepta cezariana”, FN, in schimb, s-a dovedit inaderent la acest current politic, fiind chiar extreme de intratabil. Mijlocul anilor ’90 pare, asadar, sa confirme ca dreapta franceza ramane aceeasi. Multiplicarea de nume si de sigle mai vechi sau mai noi (UDC, Renovatorii Opozitiei, Renovatorii RPR-ului, Forta Unita, Forumul Civic, CLES, UPF) marturiseste si ea in spiritual acestei traditii politice.

Partidele de centru cred in valoarea unei politici a unui “centru echitabil” al moderatiei. Unele partide se numesc de centru-dreapta, altele de centru-stanga. Unii politologi considera ca, pentru politologie, clasificarea care opune dreapta stangii nu constituie un subiect de analiza. Pentru viata politica, insa, dreapta si stanga constituie o tipologie eficace si normative. Aceasta tipologie “delimiteaza campul politic, determina judecatile si orienteaza alegerile[9]”. Pentru majoritatea oamenilor, drepta, stanga si centrul constituie singurele categorii prin care ei gandesc politicul.

Stanga si dreapta se dovedesc insa mult mai putin aplicabile altor sisteme de partide. Daca in Italia, chiar si dupa reformarea sistemului de partide, aceasta tipologie se dovedeste utila, recomandabila, in alte tari stanga si dreapta abia pot spune ceva despre tendintele politice (in Marea Britanie, in Australia) sau chiar nu pot sa spuna nimic (este cazul S.U.A.; la rigoare, s-ar putea accepta totusi ca intr-un anumit moment cele doua mari partide americane se plaseaza simetric pe axa stanga-dreapta).

Initial, intre partid si clasa era o corespondenta deplina. Partidul era acea parte a clasei active din punct de vdere politic si ideologic. In a doua jumatate a secolului al XX-lea au avut loc mutatii in compozitia sociala a partidelor, acestea declarand ca nu mai sunt partide de clasa.

Din multitudinea de criterii de clasificare a partidelor, l-am considerat cel mai adecvat pe acela al doctrinei pe care se fundamenteaza programul. Din perspectivele acestui criteriu se considera ca partidele sunt: liberale, conservatoare, democrat-crestine, socialiste, social-democrate, comuniste, fasciste si ecologiste.

Sensurile variate atribuite notiunii de partid politic si particularitatile efective extrem de diferite pe care le-au consemnat si le consemneaza partidele, din fiecare etapa si din fiecare tara, au generat o larga paleta de criterii de clasificare a partidelor politice din lumea contemporana. Dificultatile de elaborare a unei tipologii exacte si exhaustive sunt substantial sporite atat de complexitatea fenomenului in discutie, cat si de pozitiile, in general angajante, ale cercetatorilor.[10]

Literatura de specialitate din tara noastra in perioada interbelica a grupat partidele dupa programul lor, apreciat drept “sufletul unui partid”, in partide de program integral, sau principiale, si partide de actiune imediata, sau oportuniste.[11] Experienta istorica si contemporana arata ca exita frecvente rupture sau discrepante intre coerenta teoretica, doctrina a programului unui partid sau al altuia si ceea ce acesta intreprinde efectiv, fara a anula importanta optiunilor doctrinaire.

Disciplinele politice contemporane au avansat, prin reprezentanti din Europa de Vest si Est, din America de Nord, mai multe clasificari, dintre care vom reda unele mai frecvent utilizate in tratate, cursuri universitare, monografii sau culegeri de studii. Ceea ce se desprinde din parcurgerea acestora este marea varietate de tipologii si dificultatea optiunii in favoarea unora sau altora.

In constituirea si existenta oricarui partid -se sustine in acest sens- se regaseste de fiecare data un element predominant, care permite o departajare in cinci mari categorii: partide ideologice, partide personale, partide istorice,partide de tendinte, partide de interese. Spatiile dintre partidele fundamentale enumerate pot fi, side obicei sunt, acoperite de “partide de legatura”.[12]

Partidele ideologice isi conditioneaza rolul si functiile, intregul lor destin de o doctrina explicita si de o anumita filosofie. Primatul ideologiei este motivate de faptul ca ineteresele materiale sau valorile pentru care militeaza nu pot fi prezentate intr-o forma “bruta”, precum si de aprecierea ca doctrina permite fiecarui partid sa se distinga de altele si sa-si evidentieze relatia prieten-adversar.

Partidele personale se creeaza in jurul unor personalitati individuale si beneficiaza de prestigiul si influenta acestora.

Partidele istorice izvorasc, de regula, dintr-un regim disparut si, in unele privinte, se aseamana cu partidele personale. In general, sunt limitate in timp, dispar aproape complet ca partide propriu-zise si se mentin, mai ales, ca tendinte.

Partidele de tendinte isi propun sa raspunda modului de structurare a opiniilor unor largi categorii sociale, exigentelor psihologice ale naturii umane si cerintelor democratiei reprezentative sau semi-reprezentative. Tendintele politic ear fi in numar de cinci si ar putea sa formeze tot atatea partide: liberal, conservator, reactionary, radical si socialist.

Partidele de interese, promotoare ale intereselor proprii unei parti a colectivitatii nationale, ar fi partide “de minoritati”, cu un rol politic mai degraba nefast decat util, fiindca ar reprezenta, pur si simplu, un fel de dizidenta care ar urmari nu atat sa participle la exercitarea puterii, cat sa obtina o situatie privilegiata pentru categoria sociala in numele careia actioneaza. In anumite imprejurari, acestea pot deveni majoritare si pot sa-si assume responsabilitati generale pentru intreaga tara. Acestea se structureaza in: partide de baza nationala, prezente mai ales in statele cu mai multe nationalitati; partide cu baza religioasa sau confesionala, de regula de inspiratie catolica, neprotestanta, musulmana sau inter-confesionala crestina; partide de clasa, mai ales muncitoresti, revolutionare; partide de interese materiale nemuncitoresti ce au, de asemenea, caracter de clasa, dar apartin marii industrii, uneori proprietati funciare, categoriilor de mijloc, inclusive taranimea si se afirma ca partide liberale, conservatoare, democrate, agrariene etc…[13]

Reprezentanti ai sociologiei politice nord-americane au propus, printr-o lucrare de referinta, aparuta in 1956 si retiparita in 1965, o tipologie care diferentiaza partidele in functie de controlul exercitat asupra guvernamantului, in gruparea din interiorul si din afara puterii politice. Aceasta clasificare ar scoate in evidenta unele trasaturi fundamentale ale strategiilor politice adopate de partide, care s-ar imparti in “detinatoare” si “neposesive” de putere politica, primele fiind inclinate spre tendinte conservatoare, iar celelalte predispuse sa lupte pentru schimbari si reforme. Cele doua tabere opuse s-ar putea clasifica si in “partidul de patronare al posesorului” si “partidul de principii al opozitiei”.[14] Gradul de apropiere al partidelor fata de putere le determina sa puna accentual fie pe interesele imediate, curente, fie pe principiile fundamentale, doctrinare. In acest sens, insa, se precizeaza ca distinctiile mentionate se estompeaza tot mai mult dupa 1945, ca si deosebirile dintre partidele de cadre si partidele de programe. “Realitatea vietii politice moderne –se conclude- ofera o imagine cu mult mai complexa dact sugeraza o simpla enuntare a partidelor de la putere si a acelora care nu sunt la putere, a partidelor de patronare si a celor de principii, a partidelor care au in vedere interesele operative si a acelora de doctrina (“Weltanschauung”), a partidelor de personalitati si a acelora de programe. Asemenea grupari riguroase, dar cu totul imaginare, nu evidentiaza devenirea si incordarile interne ale unei democratii in actiune. Viata partidelor politice moderne cuprinde de fapt un amestec inepuizabil al tuturor acestor elemente si poate ca nu se preteaza la o clasificare rigida”.[15] In consecinta, s-a propus o clasificare alcatuita din: “partidul de reprezentare individuala”, de orientare lierala, format din notabili; “partidul deintegrare democratica”, faurit pentru prima oara de socialisti, ca necessitate a democratiilor moderne de masa, partid ce isi asuma o sfera tot mai larga de angajamente si raspunderi si implica individual in comunitate; “partidul de integrare totala”, partid cu caracter atotcuprinzator, ce solicita cetatenilor supunere neconditionata, ce urmareste cu precadere puterea si exercitarea completa a puterii si acceptarea liniei sale politice.[16]

Folosirea criteriului structural-organizational si al numarului de membri, ca factori esentiali in definirea partidului -pentru ca ar reprezenta “reflectarea unei strategii de cucerire a puterii”[17]– a contribuit la elaborarea unei tipologii de larga circulatie, care distinge partidele de cadre, creatii si urmase ale votului censitar, si partidele de masa. In interiorul fiecareia dintre aceste doua ramificatii exista grupari distincte si lor li se adauga partidele intermediare sau indirecte.[18]

Partidele de cadre nu urmaresc sa atraga un numar ridicat de aderenti, ci sa reuneasca persoane influente, calitatea membrilor fiind mult mai importanta decat cantitatea. Persoane representative sunt considerate acelea care dispun de prestigiu intelectual si moral sau de venituri necesare pentru a acoperi cheltuieli electorale si de alta natura. Partidele de cadre sunt grupate in jurul comunitatilor locale, in limitele circumscriptiilor, iar organizarea interna a comitetelor este, de regula slaba, deoarece numarul redus de membri nu solicita o structura ferma sau rigida. Auttonomia comitetelor locale fata de conducerea nationala este efectiva, iar gruparile parlamentare si liderul partidului au un rol foarte important.[19]

Partidele de masa sunt caracterizate prin structuri organizatorice, ferme prin disciplina, printr-un numar mare de adepti individuali care platesc cu regularitate o cotizatie. Initial, acestea au reprezentat creatii ale partidelor socialiste. Asemenea inovatii au fost ulterior adoptate si perfectionate de partidele comuniste si altele, iar dupa al doilea razboi mondial de anumite partide din tarile in curs de dezvoltare. Structurile partidelor de masa urmaresc sa asigure finantarea campaniilor electorale pentru candidatii muncitorilor, care nu au alte surse de sprijin material. In afara considerentelor mentionate, s-a urmarit ca alegerea candidatilor partidului si a cadrelor ce il conduc sa constituie rezultatul vointei unei reprezentari democratice a aderentilor (sau sa creeze o astfel de imagine), exprimata in congrese nationale sau reuniuni locale. De asemenea, sedintele statutare, regulate, ale tuturor organizatiilor de partid au devenit un fel de “curs seral politic”, destinat sa faca “educatia civica a maselor populare”.[20]

Daca partidele de cadre, traditionale, au raspuns mai ales particularitatilor conflictelor dintre aristocratie si burghezie, partidele de masa corespund, in principal, deschiderii institutiilor politice representative pentru intreaga populatie, atrasa fara discriminari materiale la vot si la alte forme de participare politica. Totodata, partidele de masa si-au creat, de regula, un aparat permanent, specializat si ierarhizat. Acest grup de “conducatori interni” slabeste pozitia gruparii parlamentare. Astfel, se formeaza doua categorii de “sefi” -conducatorii interni ai partidului si deputatii  -intre care se pot declansa anumite dispute pentru putere, dispute care reflecta conflictul dintre membrii partidului -care aleg conducatorii interni- si comunitatea mai larga de votanti -care alege deputatii. Aderentii partidului sunt, in general, mai intransigenti decat alegatorii.[21]

Partidele indirecte au o situatie intermediara intre partidele de cadre si cele de masa. Acestea recruteaza, in primul rand, nu adepti individuali, directi, ci isi formeaza comitetele de baza din reprezentanti ai sindicatelor, ai societatilor de ajutor reciproc, ai cooperativelor si asociatiilor de intelectuali care sunt de acord sa actioneze in comun in viata politica. Aceste organisme desemneaza candidatii pentru alegeri, coordoneaza, desfasoara si subventioneaza propaganda. Partidul Laburist din Marea Britanie a initiat aceasta formula care a fost preluata ulterior, mai mult sau mai putin intocmai si de alte partide socialiste, indeosebi in tari scandinave, din Belgia (inainte de 1940), de unele partide democrat-crestine. Astfel, aceste partide dispun de un numar mare de aderenti care sunt inclusi indirect. Spre deosebire de partidele de masa, adeptii nu adera propriu-zis la un anumit partid, ci la o organizatie socio-profesionala, care are calitatea de membru colectiv si asigura, in buna masura, functionarea partidului.[22]

Sintetizandu-se intr-o schema tipologiile lui Duverger s-ar putea obtine urmatoarea schema:

PARTIDE DE CADRE: –suple

rigide

PARTIDE INDIRECTE: –catolice

socialiste

PARTIDE DE MASE: –specializate

totalitare

Pornind de la ideile tipologice ale lui Duverger si Kirchheimer, Jean Charlot a propus o noua tipologie, mai simpla:

(1)                    partide de notabili

(2)                    partide de militanti

(3)                    partide de alegatori

Pusa in analiza, nici aceasta tipologie nu scapa de dificultati. Partidele de notabili si partidele de militanti corespund intru-totul partidelor de cadre si, repectiv, partidelor de mase, in timp ce partidele de alegatori sunt in linii mari suprapuse partidelor catch-all; acestea din urma insa pot fi foarte bine partide de notabili/de cadre, astfel incat inconvienientele ne se elimina prin aceasta simpla redenumire, indecizia si aproximatia continuand sa persisite.

O tentativa temerara de a clasifica partidele dupa geneologia si afinitatile lor ereditare apartine lui Daniel-Louis Seiler, care a incercat o abordare holista, valorificand mai toate contributiile tipologice, de cele ale lui Marx, si pana la cele ale lui Duverger, Charlot si Rokkan. Obiectivul acestei intreprinderi taxinomice a fost acela de a clasa cat mai complet si in mod comparativ partidele in functie de “familiile” pe care ele le-au constituit in mod obiectiv. In conceptia lui Seiler, patru clivaje institutionalizate stau la baza arborelui genealogic al partidelor: proprietari/muncitori, urban/rural,biserica/stat si centru/periferie.[23] Fiecarui versant al acestor clivaje ii corespunde o familie de partide, definite prin existenta unor afinitati care creeaza o relatie de inrudire intre acestea, familie construita deopotriva prin analiza diacronica si sincronica.

Analiza lui Seiler este theoretic foarte provocatoare, dar din punct de vedere practice ea se loveste de mai vechilel inconveniente cat si de aletele noi. Caci, astazi mai ales, afirmatia ca un partid este expresia unui versant, al unui din cele patru clivaje sociale este foarte riscanta. Dupa cum am vazut mai inainte, toate partidele, fara exceptie, sunt socialmente mixte. Si chiar daca pentru unele partide  se poate considera definitoriu un anume versant, pentru altele, in schimb, aceasta relatie este foarte problematica, de nu chiar imposibila.[24]

Inspirandu-se din tipologia pe care am exprimat-o, alti specialisti au propus in deceniul al optulea o clasificare ce include: partide electorale de masa[25] si partide de aparat.

Partidele electorale de masa reprezinta rezultatul proceselor si transformarilor declansate in interiorul celor mai multe partide de cadre dupa al doilea razboi mondial. De fapt, asemenea mutatii au inceput sa se desfasoare lent, odata cu ascensiunea partidelor socialiste, dupa introducerea votului universal si dupa integrarea acestora -cu diferite ponderi- in sistemul politic. Treptat, partidele de cadre si-au creat aparate relative permanente pentru a desfasura activitati politice si propagandiste eficiente, pentru a incerca sa-si atraga votantii, pentru a conferi partidelor o baza stabile pentru un consens cat mai larg. Diferenta esentiala fata de o serie de partide muncitoresti consta in orientarea lor prioritara spre mobilizarea alegatorilor, nu a membrilor. Din punct de vedere organizatoric, partidele electorale de masa se aseamana cu unele partide muncitoresti, dar spre deosebire de acestea nu constituie nici produsul, nici exponentul unei anumite forte sociale. De asemenea, nu-si propun nici sa se apropie de o anumita clasa sau patura sociala, ci urmaresc sa obtina increderea celor mai diverse categorii ale populatiei. In acest scop, sunt propuse platforme ample si flexibile -dar sufficient de vagi din cauza caracterului atotcuprinzator-, care incearca sa ofere solutii disperate problemelor sociale. Daca prin obiectivele pragmatice si de actiune politica aceste partide tind sa atraga cat mai multi alegatori, participarea membrilor de rand la elaborarea platformei politice este formala.

Partidele electorale de masa se bazeaza pe cadre capabile sa atraga votanti si sa furnizeze mijloace economice pentru finantarea campaniilor electorale. Aceste partide acorda doar in mica masura atentie disiplinei si actiunii politice a aderentilor.

In tarile occidentale si din “Extremul Occident”, dupa expresia lui Mihail Ralea, puternic dezvoltate economic, cultural, tehnologic, social, se apreciaza ca in perioada postbelica, pe parcursul a doua-trei deceni, majoritatea partidelor non-muncitoresti au devenit partide electorale de masa, coexistand cu partide de aparate.

Partidele de aparate, de diverse orientari, au aparut mai ales dupa anii puternicului avant economic si social inregistrat intre anii 1950-1970. pentru a se constitui si consacra, acestea au procedat la schimbari organizatorice si de strategie politica referitoare, in principal, la: dezvoltarea profesionalismului politic la nivelele mediu si superior ale partidului; importanta capitala dobandita de cooptarea expertilor pentru a face fata problemelor complexe si dificile; aprecierea participarii “de jos” ca necesara doar pentru scopuri strict electorale; declararea superflua a educatiei politice si morale a maselor.

Partidele de aparate, de diverse orientari, au aparut mai ales dupa anii puternicului avant economic si social inregistrat intre anii 1950-1970. pentru a se constitui si consacra, acestea au procedat la schimbari organizatorice si de strategie politica referitoare, in principal, la: dezvoltarea profesionalismului politic la nivelele mediu si superior ale partidului; importanta capitala dobandita de cooptarea expertilor pentru a face fata problemelor complexe si dificile; aprecierea participarii “de jos” ca necesara doar pentru scopuri strict electorale; declararea superflua a educatiei politice si morale a maselor.

Specialistii in stiinte politice sustin ca in multe tari occidentale procesele de transformare in sensul mentionat ar fi cuprins toate partidele principale -inclusiv partidulComunist Francez si Partidul Democratic al Stangii din Italia-, fara ca formatiunile electorale de masa sau trasaturile acestora sa dispara in intregime.

Partidele din tarile in curs de dezvlotare prezinta caracteristici asemanatoare sau identice, dar si deosebiri fundamentale fata de partidele “europene” sau “americane”. In general, partidele liberale sau conservatoare se aseamana cu partidele de cadre traditionale, bazandu-se pe notabilitati. In partidele de masa, conducatorii alcatuiesc o grupare relativ distincta de membrii de rand, dar “cercul interior”, “de sus”, ramane mai deschis, incat unii dintre adeptii “de jos”, de la baza, pot sa inainteze spre varful “piramidei”. Totusi, in principal, cadrele din “linia intai” dispun de o pregatire intelectuala situate la nivelul societatii moderne, in timp ce membrii de rand se afla mult mai aproape de stadiul societatii arhaice. Incadrarea in partide dupa nevoile si particularitatile sistemelor politice contwemporane se impleteste cu structuri traditionale, precum fraternitati tribale, rasiale, atasamente feudale, religioase s.a. care, mai ales la sate, tind sa joace un rol primordial. De asemenea, se apreciaza ca personalizarea puterii la nivelul liderului este, in principiu, mai accentuate decat in celelalte tari ale lumii, incat partidele apar ca fiind formate in jurul unui om.[27]

Cause sociale si politice nationale si/sau internationale specifice au impus si impun in momente istorice precise o anumita configuratie a pluralismului de partide pentru un timp, apoi modificarea acestui tablou si aparitia de partide cu noi caracteristici. Tipuri diverse de partide au coexistat si coexista in interiorul fiecarui sistem pluralist, fara ca o categorie de partide sa genereze prin sine insasi o alta, care sa reprezinte consecinta nemijlocita sau exclusiva a celei precedente.

In clasificarea partidelor este deosebit de important sa stim ce interese, idealuri si valori isi propun sa apere, sa promoveze si sa sustina acestea, pe cine reprezinta, care este perspective istorica a activitatii lor, ce optiuni programatice isi formuleaza si in ce raport se afla acestea cu actiunea politica, mai ales cand detin puterea politica. Practic, conotatia comuna -extrasa din indelungate si variate experiente istorice si nationale si ratificata de acestea- identifica aproape automat un anumit partid politic cu un curent determinat de gandire politica si practice politice, in general, inconfundabile in spirit: partidele liberale cu doctrina liberala; partidele conservatoare cu doctrina conservatoare; partidele democrat-crestine cu doctrina democrat-cretina; partidele islamice cu doctrina islamica; partidele taraniste, foste agrariene, cu doctrina traditionala a acestor forte politice, adusa treptat “la zi”, cu unele modificari impuse de diminuarea ponderii populatiei satelor si de necesitatea de a-si crea organizatii si a-si recruta adepti si sustinatori si din orase; partidele socialiste si social-democrate cu doctrina “socialismului democratic” sau a “socialismului etic”; partidele comuniste cu doctrina marxista; partidele ecologiste –recent aparute- cu eforturile de cristalizare a unei ideologii specifice s.a.[28]

Trecand peste inerentele aproximari si ajustari ale tuturor acestor viziuni tipologice, ele isi dovedesc din plin utilitatea teoretica, intru-cat fenomenul partisan este astfel tratat in organicitatea sa socio-istorica si politica. Asadar, chiar dac practice intampina obstacole uneori insurmontabile, caci in general bogata morfologie a faptelor sociale respinge tratamentele clasificatoare, sistematizarea de acest ordin este in acelasi timp un imperative theoretic. In lipsa ei, totul ar fi descriptivism si conceptualizarea ar fi compromisa din start. Or, in aceste conditii, fenomenul partisan ar parea ca se dezvolta haotic, imprevizibil, capricios, incomprehensibil, ceea ce desigur sete departe de adevar.

Toate acestea justifica o sinteza a contributiilor tipologice, de la Maurice Duverger la Daniel-Louis Seiler

Tipologiile de mai sus sunt un prim pas spre intelegerea naturii profound sistematice a pluripartidismului existent intr-o democratie solida. Simetriile care rezulta din dispunerea taxinomica a partidelor arata limpede ca acestea nu au o libertate totala nici in ce priveste nasterea lor, nici in privinta modului in care se compun social si nici in cea a pozitionarii lor pe esichierul politic, conformandu-se de fiecare data unui model. Ele par sa existed oar in masura in care locul lor e presupus cumva aprioric. Este ceva asemanator cu tabelul lui Mendeleev: anumite ratiuni intriseci politicului impugn concluzia ca in casuta cutare trebuie sa fie partidul cutare si, urmand aceeasi logica, ca intr-o casuta libera se poate aseza un partid anume si numai acela. Nu este vorba, fireste, de o necessitate imperioasa, de un soi de fatalism, ci pur si simplu de un set de reguli care structureaza un partid si care-l relationeaza cu celelalte. Acest ultimo aspect, interactiunile, este cu adevarat decisive. Caci un partid nu se defineste prin ceea ce el afirma monologal despre sine, cat prin nevoia vitala de a se pozitiona, programatic, ideologic, fata de celelalte, adica prin dialog. Astfel isi defineste identitatea, astfel se dovedeste viabil. Caci partidele nu exista sin u functioneaza decat printr-un univesrs politic precis, la configurarea caruia ele insesi contribuie intr-o masura mai mare sau mai mica, dar care le este totusi preexistent si, aspect deosebit de important, modelator. Acest univers este constituit in chip essential din sistemul de partide. Acesta, desigur, cuprinde partidele, dar el este mai mult decat atat.[30]

In ceea ce priveste notiunea de sistem de partide, in prezent aceasta este considerata decisiva pentru intelegerea esentei si distinctiilor dintre sistemele politice contemporane, pentru evaluarea modului in care se infaptuieste accesul la putere si pentru precizarea beneficiarilor preferentiali ai acesteia.

Criteriul fundamental pentru stabilirea tipologiei sistemelor de partide il constituie numarul de partide -unul sau mai multe- si, in functie de acest factor, se disting sisteme pluraliste si sisteme cu partid unic.

Sistemele pluraliste sunt formate dintr-un numar restrans sau foarte mare de partide care concureaza pentru exercitarea si mentinerea, preluarea sau influentarea puterii politice. Sistemele de partide pluraliste din lume se aseamana in multe privinte, dar se si deosebesc prin unele trasaturi, ceea ce constituie temei de clasificare in diverse moduri, avand in vedere ca partidele constituie realitati complexe atat in spatiu, cat si in timp. Pentru a le clasifica, acestea trebuie plasate in mediul social in care au aparut, in ansamblul national din care fac parte, inclusiv in istorie. Dintre tipologiile propuse, cele mai acceptate si cu circulatie mai larga -desi nu lipsite de neajunsuri- sunt acelea care grupeaza sistemele pluraliste -efectiv competitive- in “sisteme bipartidiste” si “sisteme multipartidiste”, fiecare avand propriile subdiviziuni. Aceasta clasificare are ca punct central de pornire caracterul concurentei si luptei pentru putere.

Sistemele bipartidiste sunt alcatuite din mai mult de doua partide, dar numai doua partide sunt mari -prin influenta electorala si prin numarul de deputati in parlament- si participa prin rotatie la exercitarea puterii de stat. bipartidismul -sau dupa expresii mai nuantate “sistemele bipartidisme de fapt” ori “sistemele paradualiste”- nu indica numarul total de partide dintr-o tara, ci reprezinta o notiune care s-a incetatenit prin traditie si reda sintetic trasaturile principaleale sistemului pluralist cu doua partide puternice. Exemplele cele mai representative sunt: Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelanda. In aceste tari, fiecare dintre cele doua partide tinde sa devina singur majoritar sau aproape majoritar in parlament si astfel sa preia exercitarea puterii guvernamentale.

Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante, iar in present se structureaza in cateva categorii, astfel:

sistemele bipartidiste “pure” sau “integrale”, in care doar doua partide mari acced alternative, la anumite intervale, la putere. Cazurile cele mai tipice le constituie sistemele de partide din Marea Britanie, S.U.A., Canada, Noua Zeelanda;

sistemele bipartidiste “imperfecte” sau cu “doua partide si jumatate” se caracterizeaza prin faptul ca unul dintre partidele mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenta electorala si parlamentara mult mai slaba decat a primelor doua.[31]cazurile cele mai tipice le reprezinta sistemele de partide dinGermania, Australia, Austria.

Sistemele multipartidiste reprezinta acea categorie de sisteme pluraliste de partide ce se caracterizeaza prin numarul mare de partide cel upta pentru putere si participa la exercitarea puterii, prin forta electorala si parlamentara mai redusa a primelor doua partide (decat in sistemele bipartidiste), care, impreuna depasesc sau nu depasesc intotdeauna 50% din optiunile electoratului. Partidele cele mai mari controleaza fiecare cel mai frecvent intre 20-40% din voturi. Deci, daca in sistemele bipartidiste unul din partide detine, de regula, majoritatea electorala, in sistemele mutipartidiste un partid atinge majoritatea extreme de rar, in mod exceptional. De aceea, in exercitarea principalelor functii ale sistemului politic, in lupta pentru asumarea puterii si a responsabilitatilor in stat “conteaza” mai multe partide care, in general, cu greu cad de acord asupra directivelor de guvernare. De asemenea, coalitiile se destrama frecvent inainte de incheierea legislaturii, fenomen care atrage instabilitate de guvernare, alegeri parlamentare anticipate sau “intercalate”, confruntari ideologice mai intense si dezbateri mai puternice, doctrinare si propagandistice, intre mai multe partide.

Acest sistem de partide este cel mai raspandit in Europa de Vest, multipartidismul fiind propriu Frantei, Italiei, Belgiei,Olandei, Elvetiei, Suediei, Norvegiei, Finlandei, Danemarcei, Irlandei, Portugaliei (dupa aprilie 1974), Spaniei (dupa moartea lui Franco) si altor tari in care pluralismul accentuat de partide s-a consacrat ca o trasatura definitorie si durabila a sistemelor politice. In perioada interbelica, sisteme multipartidiste au fost prezente si in state din Europa de Est, iar acestea se reconstituie dupa anii 1989-1991.

Sistemele multipartidiste contemporane se deosebesc unele de altele atat prin criteriile care se refera la varietatea pluralismului de partide, cat si prin diferentele de functionare pe care le imprima sistemelor politice in care actioneaza partidul sau partidele cu rol precumpanitor in exercitarea puterii politice. Din aceasta perspectiva, a fost avansata clasificarea sistemelor multipartidiste in sisteme cu partide dominante de guvernamant si sisteme multipartidiste echilibrate.

Partidul dominant de guvernamant a aparut inainte sau imediat dupa al doilea razboi mondial intr-o serie de tari -Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Franta in anii Republicii a V-a, India s.a.- si continua sa existe. Prin influenta, prin pozitiile si rolul central ocupate in societate si in stat, acesta impune sistemelor politice principalele caracteristici si le conditioneaza hotarator dinamica. Partidul dominant de guvernamant surclaseaza rivalii sai pentru o lunga perioada si isi pune amprenta –prin doctrina si stilul sau de conducere- asupra intregii natiuni, deoarece beneficiaza de rezultate constante, in serie, de aproximativ 30-38% sau 40% din electorat, rezultate ce se asociaza cu o accentuate si persistenta inegalitate in raport cu urmaritorii cei mai influenti.[32] Forta de a se impune in principalele institutii de guvernamant ii permite sa-si reduca adversarii politici la roluri minore, acestia neputand sa preia puterea politica decat in situatii de exceptie si, de regula, pentru intervale scurte (rivalii sai, patru sau cinci, nu reunesc individual decat intre 10-20% din voturi sau chiar mai putin). Daca adversarii sai reusesc sa se coalizeze, il pot insa indeparta de la putere.

Sistemele de partide “echilibrate” se definesc succinct prin absenta unui “partid mare” si prin rolurile active, ce confera intregului sistem atributele esentiale, ale catorva partide de nivel mediu, precum si cele ale unui numar de “partide mici”. Raportul de forte dintre principalii protagonisti se caracterizeaza printr-un relativ echilibru si printr-o ralativa stabilitate a influentelor lor politico-sociale si electorale. Aceasta constanta in timp este determinate atat de o anumita stabilitate a rezultatelor electorale, cat si de mentinerea la aproximativ aceiasi parametri a diferentelor dintre partide in acest plan. In sistemele de partide din aceasta categorie, cele mai puternice organizatii detin, de regula, 25-30% sau putim peste 30% din voturile correct exprimate.

Sistemele de partide ale tarilor incluse in aceasta categorie –Belgia, Olanda, Finlanda, Elvetia, Israel, Portugalia s.a.- prezinta atat sensibile evolutii asemanatoare sau apropiate, cat si diferente evidente.[33]

Sistemele cu partid unic sunt sisteme necompetitive, in cadrul carora pluralismul de partide lipseste complet sau este substantial restrans si controlat prin mijloace politice si juridice. In cadrul acestora, numarul de partide si relatiile intre acestea devin criterii inoperante, locul acestora fiind luat de natura partidului unic, natura ce se defineste, prin idiologia si organizarea intima ale partidului.

Partidul unic –caracterizat prin eliminarea oricaror parteneri sau adversary- intruneste proprietati ale sistemului de partide, intrucat monopartidismul reprezinta partidul care se comporta ca un system. Absenta completa a pluralismului de partide poate avea doua motivatii: instituirea unor interdictii normative exprese, situatie pe care practica o consacra cel mai frecvent; alte partide isi inceteaza de la sine orice activitate sau, intr-o perioada data, nu se constituie nici un alt partid, alternative mai ales ipotetica.[34]

Partidul unic este o creatie “de sus” sau “din afara”, iar guvernantii ii aloca numerose si complexe sarcini intr-o perspective voluntarista, ceea ce face ca eficacitatea sa sa fie invers proportionala cu functiile si rolurile ce-i sunt atribuite. De asemenea, prezenta partidului unic se asociaza cu guvernarea autoritara a societatii de catre o oligarhie sau cu asumarea puterii personale.

Natura partidului unic difera, dupa cum este vorba, de sistemul fascist, de sistemul existent in unele tari in curs de dezvoltare sau de sistemul comunist.

Sistemul fascist motiveaza monopartidismul prin excluderea principiului liberal si democratic al neutralitaii politice a statului si prin inlocuirea acestuia cu acela al statului “purtator de idealuri”.

Sistemul existent in tarile in curs de dezvoltare este justificat prin necesitatea unitatii de actiune a tuturor fortelor sociale, indiferent de statutul material, pentru a-si mobilize eforturile in vederea consolidarii independentei politice si a depasirii subdezvoltarii.

Sistemul comunist sustine ca intr-o societate in care antagonismele dintre clase dispar, prezenta pluralismului de partide este un non-sens; organizarea structurilor sociale si unanimitatea de optiuni si de aspiratii ale cetatenilor impugn, ca solutie adecvata si necesara, partidul unic. Sistemul comunist se subdivide in sistemele constituite doar din partidul comunist, situtie istorica intalnita in fota Uniune Sovietica, in Albania, Iugoslavia, Romania, Ungaria, sisistemele cu partid hegemon.

Sistemele cu partid hegemon –prezente in tari precum Polonia, Bulagaria, Cehoslovacia, Germania de Est, care au functionat de la sfarsitul deceniului al cincilea si pana in deceniul noua al secolului nostru -sunt definite de specialisti ca fiind la jumatatea drumului “intre sistemele cu partid unic si sistemele cu partid dominant”, deoarece in afara partidului comunist, cu rol central sau “hegemon”, mai esista unul sau cateva partide democratice. Astfel au supravietui: Uniunea Populare Agrara (in Bulgaria); Partidul Socialist Cehoslovac, Partidul Popular Cehoslovac, Partidul Renasterii Slovace, Partidul Libertatii (in Cehoslovacia); Uniunea Crestin-Democrata a Germaniei, Partidul Liberal Democratic al Germaniei, Partidul Democrat Taranesc (in fost R.D. Germana); Partidul Taranesc Unit si Partidul Democratic (in Polonia). Daca ar fi fost gresit sa se considere aceste sisteme de partide ca fiind multipartidiste, tot la fel de inexacte s-au dovedit si pozitiile autorilor care au sustinut ca partidele democratice, cu roluri reduse, au fost pseudo-partide nesemnificative si incapabile sa influenteze efectiv corpul social si unele instante ale sistemului politic. Partidele politice cooperante cu partidul communist au ocupat unele posturi de conducere si administrative, au participat la elaborarea liniei politice, mai ales in legatura cu gruparile pe care le reprezinta, s-au preocupat de formarea opiniei publice politice printr-un aparat de propaganda.[35] De asemenea, au asigurat tranzitia pasnica la democratie, au pastrat si acumulat o anumita experienta in confruntarea politica civilizata.

Diferentierile -variabile ca origine si profunzime- proprii oricarei societati isi gasesc, de regula, expresia politica in unele forme de pluralism de partide, care constituie o conditie necesara si si utila pentru un anumit control asupra sistemului de exercitare a puterii politice, pentru eliminarea tentativelor unor grupari politice de a monopolize principalele functii in stat, pentru a curma incercarile unor lideri de a acapara puterea pe viata -si mai grav!- de a urmari sa transmita prin “mostenire” prerogativele-cheie dobandite la un moment dat. Esential a fost si ramane ca pluralismul de partide din lume -dincolo de clasificarile si tipologiile pe care le inregistreaza- sa deschida canale politice efective si eficiente pentru exprimarea si solutionarea obiectivelor nationale si sociale proprii populatiei din fiecare tara in fiecare moment istoric.[36]

Preluat de pe: http://www.creeaza.com/

Posted in Doctrină.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *