tamplete_afis_campanie

Curtea Constituţională A României – Contestaţie la Legea Electorala A alegerilor Locale

CĂTRE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
DOMNULE PREŞEDINTE,
 Subscrisa „FORȚA MOLDOVA”, partid politic înființat prin Sentința Civilă nr. 11 bis/01.02.2016, declarată definitivă și irevocabilă pe data de 08.03.2016, cu sediul în Iași, str. Socola, nr. 2A, bl. H1, et. 8, ap. 34, reprezentată prin Traian Neculaie Rânja, președinte interimar, domiciliat în Iași, str. Cucu, nr. 22, bl. 309, Scara A, et. 3, ap. 10, legitimat cu CI, seria MX, nr. 707459 și  identificat cu CNP 1521119227802, formulez prezenta
EXCEPŢIE  DE  NECONSTITUŢIONALITATE
 a prevederilor cuprinse în Articolul 49, alineatul (2) din Legea 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei Publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completareaLegii 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 20 mai 2015. Articolul criticat are următoarea formulare: Articolul 49, alineatul (2): Pentru fiecare candidat la functia de primar si lista de candidati pentru consiliul local si pentru consiliul judetean, partidele politice, aliantele politice, aliantele electorale si organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa prezinte o lista de sustinatori, care trebuie sa cuprinda minimum 1% din numarul total al alegatorilor inscrisi in Registrul electoral si in listele electorale complementare din circumscriptia pentru care candideaza, dar nu mai putin de 100 in cazul comunelor, de 500 in cazul localitatilor urbane de rangul II si III si de 1.000 in cazul judetelor, municipiului Bucuresti, sectoarelor municipiului Bucuresti si localitatilor urbane de rangul I. 
De asemenea, fără a ridica explicit o excepţie de neconstituţionalitate, întrucât acest lucru încă nu este posibil legal, solicit extinderea controlului de constituţionalitate şi asupra prevederilor cuprinse în Articolelor 100, aliniatele (10, (20 și (30  și  101, alineatele (2) şi (3) din aceeaşi lege, care au următoarea formulare:
Art. 100
(1) Pentru repartizarea mandatelor de consilier, biroul electoral de circumscriptie stabileste pragul electoral al circumscriptiei, reprezentand 5% din numarul total al voturilor valabil exprimate in circumscriptia respectiva. In cazul aliantelor politice sau aliantelor electorale, la pragul de 5% se adauga pentru al doilea membru al aliantei 2%. Pentru aliantele cu cel putin 3 membri, pragul electoral este de 8%. 
(2) Pragul electoral este egal cu numarul intreg, fara zecimale, nerotunjit, rezultat din inmultirea punctelor procentuale stabilite conform alin. (1) cu numarul total al voturilor valabil exprimate intr-o circumscriptie electorala. 
(3) Repartizarea mandatelor se face avandu-se in vedere numai partidele politice, organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, aliantele politice si aliantele electorale care au intrunit pragul electoral prevazut la alin. (1) si candidatii independenti care au intrunit coeficientul electoral prevazut la alin. (4) lit. a). 
Articolul 101, alineatul (2): Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. Articolul 101, alineatul (3): În caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidaţii care se află în această situaţie. Extinderea controlului de constituţionalitate asupra Articolului 100 și 101 o considerăm  necesară şi justificată în virtutea faptului că, cele trei articole (50, 100 şi 101) formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislaţiei electorale în favoarea partidelor la putere, practică sancţionată de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), în Codul de bune practice în materie electorală. Pe de altă parte, o contestare directă a articolelelor 100 și 101, care stabilesc pragul electoral și reglementează stabilirea rezultatului alegerilor şi atribuirea mandatelor de primar, nu poate fi făcută decât după epuizarea primului tur de scrutin, fapt care ar lipsi demersul de orice eficienţă practică asupra alegerilor din iunie 2016. Or acelaşi Cod de bune practici în materie electorală al Comisiei de la Veneţia, în capitolul privind dreptul la un recurs efectiv în materie electorală, recomandă ca legislaţia Statelor să evite situaţii în care, în lipsa unui efect suspensiv al contestaţiilor, decizii care pot fi luate înaintea alegerilor să fie luate după alegeri (ANEXA 3, Codul de bune practici în materie electorală al Comisiei de la Veneţia, paginile 29-30, paragrafele 92 şi 95). Cât priveşte prejudiciile pe care articolele contestate le aduc unor drepturi recunoscute constituţional, consider şi urmează să demonstrez că: A. Articolul 50, alineatul (2) încalcă Articolul 37, alineatul (1) din Constituţie (Dreptul de a fi ales) B. Articolul 101, alineatele (2) şi (3) încalcă: Articolul 37, alineatul (1) din Constituţie (Dreptul de a fi ales), Articolul 36, alineatul (1) din Constituţie (Dreptul la vot), Articolul 2, alineatul (1) din Constituţie (Suveranitatea).  
STAREA DE FAPT
În fapt, subsemnatul Partidul Forța Moldova, înregistrat la Tribunalul București pe data de 1 februarie a.c. a depus liste electorale pentru Consiliul Județean Iași pentru alegerile din 5 iunie anul acesta, în baza Legii 115/2015 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Candidaturile noastre  au  fost respinse de către Biroul Electoral de Circumscripţie 24 Iași, pe motiv că în dosarul de candidatură depus, nu am prezentat numărul de semnături de susţinere prevăzut de articolul 49, alin (2) din Legea 115/2015. În locul unei liste cu peste  7.000 de semnături, am prezentat o listă cu aproximativ 2000 de semnături, în considerarea faptului că înţelegem  să contestăm constituţionalitatea articolului 49 alin. (2) din lege, pe motiv că reprezintă o ingerinţă excesivă a Statului asupra dreptului de a fi ales. Dacă pentru înființarea unui partid politic, s-a considerat că sunt suficiente 3 (trei) semnături  cu atât mai mult participarea la alegeri nu trebuie condiționată de un număr foarte mare de semnături de susținere imposibil de strâns de  către un partid nou format, îngrădind dreptul -constituțional al membrilor săi de a fi aleși. Soluţia de inființare a unui partid politic cu trei membri a fost adoptată de către Parlament după ce Curtea Constituţională a decis că cerinţa de a prezenta 25.000 de semnături pentru formarea unui partid este o ingerinţă excesivă asupra dreptului de asociere şi a declarat-o ca fiind neconstituţională. Această cifră a reprezentat, aşadar, singurul reper valid din punct de vedere legal faţă de care m-am putut raporta atunci când am întocmit lista de semnături.
Ca urmare a respingerii candidaturilor noastre, am atacat decizia Biroului Electoral de Circumscripţie Iași la Tribunalul Iași, instanţă în faţa căreia am ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
CONSIDERAŢII  PRIVIND  ADMISIBILITATEA
Conform articolului 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei trebuie să îndeplinească trei condiţii pentru a fi admisibilă:
1. Prevederea să fie în vigoare şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. În cazul de faţă, prevederile contestate sunt în vigoare şi în baza lor Guvernul a elaborat deja legislaţia secundară de punere în aplicare. Articolul 49 alin. (2) din Legea 115/2015 are legătură directă şi evidentă cu soluţionarea cauzei, întrucât vizează respectarea unei condiţii de reprezentativitate impuse de către legiuitor partidelor politice  şi anume aceea de a prezenta un anume număr de semnături de susţinere. Condiţie pe care, în calitate de contestatar în prezenta cauză, o considerăm excesivă în comparaţie cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la înfiinţarea de partide politice, după cum urmează să arătăm în cele ce urmează. că Articolele 100 și  101 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, asupra căruia solicităm extinderea controlului de constituţionalitate, au şi ele legătură, dar una mai subtilă, cu soluţionarea cauzei. A compara condiţiile de reprezentativitate impuse în legea electorală cu cele din legea de înfiinţare a partidelor politice este un demers necesar, dar nu şi suficient. La rigoare, am putea accepta că legiuitorul are dreptul exclusiv ca în legea electorală să impună condiţii mai severe de reprezentativitate decât în legea privind înfiinţarea partidelor politice. Dar este greu de acceptat ca, în aceeaşi lege, acelaşi legiuitor să trateze conceptul de reprezentativitate într-un mod radical diferit în funcţie de momentul în care se află procesul electoral. Adică să ceară o reprezentativitate excesivă la depunerea candidaturii şi să coboare chiar sub standardul constituţional la momentul atribuirii mandatului. Ca urmare, caracterul excesiv al articolului 50 alin (2) nu poate fi complet demonstrat decât şi prin compararea sa cu articolul 101 alin. (2) şi (3), întrucât ambele formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislaţiei electorale în favoarea partidelor aflate la putere. În rezumat, avem următorul tablou general: Parlamentul, sub imperiul unei decizii a CCR, consideră că este reprezentativ un partid politic înfiinţat cu doar 3 semnături de susţinere şi reduce numărul de semnături necesar de la 25.000 la 3. Parlamentul este foarte interesat de reprezentativitatea candidaţilor şi cere un număr de peste 7000 de semnături necesar pentru o candidatură la funcţia de consilier judetean, deşi Curtea Constituţională statuase că reprezintă, ca ordin de mărime, o cerinţă excesivă.Parlamentul nu mai este interesat de reprezentativitatea primarilor aleşi şi permite alegea acestora într-un singur tur, indiferent de majoritate, favorizând astfel primarii în funcţie, în condiţiile în care partidele care au votat legea au şi cei mai mulţi primari în funcţie. Or această conduită a legiuitorului, de a „folosi” – în interiorul aceleiaşi legi – conceptul de reprezentativitate în funcţie de interese partizane, este aspectul asupra căruia are a se apleca instanţa de contencios constituţional şi nu o poate face decât analizând împreună articolele 50 şi 101, cele care de altfel şi formează mecanismul de manipulare a legislaţiei electorale.  Date fiind cele de mai sus, instanţa Tribunalului Iași nu poate da o soluţie în speţa de faţă decât după ce Curtea Constituţională se va fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate, ceea ce înseamnă că excepţia are legătură cu soluţionarea cauzei şi, prin urmare, această primă condiţie este îndeplinită.
2. Excepţia să fie ridicată de către una din părţi, de către instanţă din oficiu sau de către procuror. În cazul de faţă, excepţia este ridicată de către contestatar, în speţă Partidul Forta Moldova, deci şi această condiţie este îndeplinită.
3. Prevederile criticate să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Articolul 49 alin (2) din Legea 115/2015, care impune numărul de semnături pentru depunerea unei candidaturi, nu a fost niciodată subiect al controlului de constituţionalitate, pentru simplul motiv că de la intrarea în vigoare a legii şi până acum nu au mai fost perioade electorale, astfel încât legea să fie activă şi să poată fi subiect de contestare la CCR. Articolul 101 alineatele (2) şi (3) din Legea 115/2015, care consacră alegerea primarilor într-un sigur tur de scrutin, nu a fost niciodată subiect al excepţiei ne neconstituţionalitate – nici prevederea ca atare, nici versiunea sa anterioară, prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea 67/2004, aşa cum acesta a fost modificat prin Legea 129/2011. Ca atare, şi a treia condiţie de admisibilitate este îndeplinită.
ARGUMENTAŢIE  DETALIATĂ A CRITICILOR DE NECONSTITUŢIONALITATE
În rezumat, critica de neconstituţionalitate vizează un mecanism discriminatoriu şi manipulatoriu instituit de legiuitor în ceea ce priveşte criteriile de reprezentativitate. Mecanismul este format din trei piloni: A. Obligaţia prezentării unei liste cu un număr excesiv de semnături de susţinere la depunerea candidaturii (Articolul 49, al. 2).
B. Instituirea unui prag electoral pentru a elimina, din cursă, partidele noi adică de a bloca orice încercare de reformă a clasei politice și de împrospătare a administrației publice locale (Articolul 100, aliniatele  (1), (2) și (3).
C. Suprimarea unui al doilea tur de scrutin în caz că niciun competitor nu obţine majoritatea simplă de 50%+1 din voturile valabil exprimate şi organizarea unui tur secund doar în caz de balotaj (Articolul 101, al. 2 şi 3). Cu alte cuvinte, legiuitorul a impus o exigenţă excesivă de reprezentativitate când a reglementat intrarea în competiţia electorală a candidaţilor independenţi, dar a coborât sub standardul constituţional condiţia de reprezentativitate atunci când a reglementat rezultatul competiţiei electorale. Cele două reglementări prezintă simptomele unei manipulări a legislaţiei electorale în favoarea partidelor aflate la putere, practică sancţionată de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), în Codul de bune practici în materie electorală. Caracterul excesiv al condiţiilor de intrare în competiţia electorală şi deficitul de reprezentativitate de la ieşirea din cursa electorală urmează să le demonstrăm în cele ce urmează.
A. Critica de neconstituţionalitate a Articolului 49, alineatul (2). Acest articol impune partidelor politice obligativitatea prezentării unei liste de semnături de susţinere din partea a minimum 1% din cetăţenii înscrişi în listele electorale, dar nu mai puţin de 1.000 de semnături. În cazul Județului Iași, la ultimele alegeri, numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale era de puţin peste 700 000, aşa încât ipoteza a doua (cu 1.000 de semnături) este exclusă:  lista trebuie să conţină peste 7.000 de semnături. În privinţa listelor electorale, Legea 115/2015 prevede, la art. 16, al. (1), că  ”Listele electorale permanente se întocmesc, se tipăresc şi se actualizează conform Legii nr. 35/2008, cu modificările şi completările ulterioare”. Iar Legea 35/2008 prevede, la art. 26, al. (6), că ”Listele electorale se întocmesc şi se fac publice până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor”. În privinţa candidaturilor, Legea 115/2015 prevede, la art. 46, următoarele: ”Propunerile de candidaţi pentru consilierii locali, consilierii judeţeni şi pentru primari se fac pe circumscripţii electorale şi se depun la birourile electorale de circumscripţie cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor”. Rezultă că din momentul în care află oficial numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale, în funcţie de care îşi află numărul de semnături de care are nevoie, şi până la data limită în care îşi poate depune candidatura, unui partid politic sau unui candidat independent la funcţia de consilier județean Iași  îi mai rămân doar cinci zile pentru a strânge peste 7000  de semnături, ceea ce este în fapt o imposibilitate fizică şi, prin urmare, o ingerinţă excesivă a Statului în exercitarea dreptului de a fi ales. Desigur, în mod practic, un candidat ar putea începe strângerea de semnături şi înainte de publicarea listelor electorale, bazându-se pe cifrele de la precedentele scrutinuri sau din alte surse. Dar aceasta poate fi – sau nu! – opţiunea sa personală. O reglementare legală nu-şi poate ascunde carenţele interne bazând-se pe speranţa că candidaţii vor depune diligenţe suplimentare faţă de ceea ce legea însăşi prevede. În ultimă instanţă, aceasta poate fi văzută ca o observaţie exagerat de legalistă, dar problema de fond rămâne. Pentru un partid nou inființat, lipsit de logistica tehnică şi umană a partidelor parlamentare, baremul de 1% de semnături din numărul alegătorilor rămâne oricum o constrângere insurmontabilă. Un legiuitor de bună credinţă ar fi trebuit să impună condiţii rezonabile și echitabile de participare la alegeri pentru toate partidele. Singura instituţie chemată să ”măsoare” rezonabilitatea unor ingerinţe ale Statului în exercitarea drepturilor prevăzute de Constituţie este Curtea Constituţională. Iar CCR a creat deja un început de jurisprudenţă în aceasă materie. Prin decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 21 aprilie 2015 (ANEXA 1), Curtea Constituţională a examinat, printre altele, excepţia de neconstituţionalitate a articolului 19 alineatul (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, care prevedea obligativitatea prezentării unei liste cu 25.000 de semnături pentru înregistrarea unui partid politic. În analizarea respectivei prevederi, Curtea Constituţională a recurs la aplicarea unui aşa-numit ”test de proporţionalitate” între ingerinţa impusă de Stat şi interesul public pe care acelaşi Stat îl vroia protejat. Testul era menit a evalua în ce măsură această condiţie impusă de legiuitor pentru înregistrarea unui partid politic, văzută ca o ingerinţă a Statului în exercitarea dreptului la asociere, mai corespunde realităţilor social-politice româneşti ale anului 2015 şi este proporţională cu interesul public pe care această ingerinţă îl vroia protejat. Interesul public pe care, iniţial, această ingerinţă a Statului îl vroia protejat era asigurarea unei anumite reprezentativităţi a celor care vroiau să înregistreze respectivele partide politice, în aşa fel încât să prevină o inflaţie necontrolată a unor partide politice irelevante.  În urma aplicării testului de proporţionalitate, Curtea Constituţională a decis că, în actualele condiţii social-politice româneşti, articolul care impunea obligaţia legală de a prezenta 25.000 de semnături pentru înfiinţarea unui partid politic este neconstituţional, reprezentând o condiţie care nu mai este necesară într-o societate democratică şi nici proporţională în raport cu obiectivul urmărit. Legiuitorul a luat act de decizia Curţii Constituţionale şi a adoptat Legea 114/2015 privind modificarea si completarea Legii partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 346 din 20 mai 2015, statuând că partidele politice se pot înfiinţa cu doar 3 (trei) semnături de susţinere. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial în aceeaşi zi în care a apărut şi Legea 115/2015, subiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Rezultă aşadar că în aceeaşi perioadă în care, silit de decizia CCR, legiuitorul punea legea partidelor politice în acord cu rigorile Constituţiei şi elimina o ingerinţă excesivă a Statului, acelaşi legiuitor, elaborând o nouă lege a alegerilor locale, a păstrat aceleaşi restricţii în privinţa candidaţilor independenţi care păreau justificate la începutul anilor ’90, dar fără să arate dacă mai au o justificare în România anului 2015. De altminteri, în expunerea de motive a Legii 115/2015 (ANEXA 2), nu există absolut nicio motivare a menţinerii acestei condiţii. Este de observat că, faţă de populaţia votantă din România, de aproximativ 18 milioane de persoane, cifra de 25.000 de semnături reprezintă 0,13%.  Dacă acest procent a fost găsit ca excesiv de către CCR, atunci procentul de 1% de semnături cerut pentru depunerea unei candidaturi apare cu atât mai excesiv.  Iar cele 7500 de semnături cerute pentru depunerea listei de candidat la nivelul Județului Iași inseamnă vreo 300000 de semnături pentru liste complete  la nivel de țară adică de peste zece ori mai multe decât cu cele 25.000 cerute înainte pentru înregistrarea unui partid politic  și  cer un efort logistic uriaș.Pentru motivele arătate mai sus, vă solicit să aplicaţi testul de proporţionalitate asupra ingerinţei Statului asupra dreptului constituţional de a fi ales, aşa cum este aceasta reglementată prin Articolul 49, alineatul (2) din Legea 115/2015, şi, în măsura în care găsiţi de cuviinţă, să declaraţi acest alineat ca fiind neconstituţional.
B. Critica de neconstituţionalitate a Articolului 100, alineatele (1), (2) şi (3).
Practica alegerilor de după 1990 arată că datorită unui prag electoral excesiv ( 5 % pentru partide și 10% pentru alianțe) aproximativ 20 % din voturi sunt redistribuite  adică 20% dintre cetățenii votanți ai României sunt nereprezentați în administrația locală. Mai mult, prin pragul electoral de 10%,  articolul descurajează alianțele și împiedică orice încercare de construire a unei alternative politice pentru partidele parlamentare, care au elaborat, în Parlament, această lege. Trebuie ținut cont că, în România, s-a schimbat contextul social-politic, din anii 90, când probabil pragul electoral era necesar pentru a a împiedica participarea la alegeri a tot felul de veleitari politici. Societatea românească s-a maturizat iar în politică se implică doar cei foarte interesați de fenomenul politic și/sau care chiar consideră că au un cuvânt de spus. De fapt schimbarea legislației de înființare a partidelor în sensul înființării partidelor cu 3 (trei) semnături de susținere nu a generat puzderia de partide, de care se temeau unii. De fapt s-au înființat doar câteva zeci de partide, unele dintre ele locale sau generale care au dorit să partcipe la alegerile locale unele fiind împiedicate chiar de numărul excesiv de semnături solicitat!
C.Critica de neconstituţionalitate a Articolului 101, alineatele (2) şi (3)
Am putea acorda leguitorului prezumţia că, în reglementarea Articolului 49, alineatul (2), a avut în vedere respectarea principiului unei anume reprezentativităţi a celor care participă la scrutin. Această prezumţie ar putea fi adevărată doar dacă, în restul legii, legiuitorul ar fi manifestat o atenţie similară faţă de acest principiu. Numai că, la Articolul 101, alineatele (2) şi (3), legiuitorul a ales soluţia legislativă ca primarii să fie aleşi într-un singur tur de scrutin, obţinând mandatul candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, iar un al doilea tur de scrutin să fie organizat doar în situaţia, foarte puţin probabilă, de balotaj. Această soluţie e de natură să afecteze sever reprezentativitatea celui desemnat câştigător al scrutinului. Cum este de notorietate – sau în orice caz e rezonabil de estimat – că într-o confruntare electorală, primarul aflat în funcţie are prima şansă într-un sistem cu un singur tur de scrutin, apare de domeniul evidenţei că această reglementare reprezintă o discriminare între primarul aflat în funcţie şi ceilalţi competitori, care se adaugă celei referitoare la listele de semnături. Cum partidele care domină Parlamentul şi au avut cuvântul decisiv în elaborarea legii alegerilor locale sunt şi cele care au acum cei mai mulţi primari, rezultă că acest ansamblu de reglementări este expresia cea mai clară a manipulării legislaţiei electorale în folosul partidelor la putere, practici sancţionate de Comisia de la Veneţia în Codul de bune practici în materie electorală (ANEXA 3) atunci când afirmă: ”(…) trebuie evitate nu numai manipulările în favoarea partidului la putere, ci chiar tentativele de manipulare” (Codul de bune practici în materie electorală, pagina 26, paragraful 64). După ce am arătat motivele pentru care considerăm că Articolul 50, alineatul (2) reprezintă o cerinţă excesivă de reprezentativitate, ne revine sarcina să demonstrăm şi că alegerea primarilor într-un singur tur aduce un sever deficit de reprezentativitate, astfel încât ecartul de standard aplicat de legiuitor să fie evident. Demonstraţia pleacă de la premiza că legiuitorului nu-i este permis să stabilească în mod discreţionar ce este şi ce nu este reprezentativ pentru o comunitate, pentru electorat, pentru că altminteri ne-am plasa în plin arbitrariu. Legiuitorul trebuie să ofere fie explicit (prin expunerea de motive la lege), fie implicit (prin propria jurisprudenţă de reglementare) acel criteriu obiectiv în funcţie de care o alegere este reprezentativă sau nu. Cu alte cuvinte, trebuie să furnizeze un prag de reprezentativitate, semnificând o cifră peste care rezultatul unui vot este reprezentativ şi sub care acesta este lipsit de reprezentativitate. Alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin a fost legiferată pentru prima dată prin Legea 129/2011 privind modificarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 24 iunie 2011. În expunerea de motive la lege (ANEXA 4), iniţiatorul a invocat două motive pentru soluţia unui singur tur de scrutin: a) egalitatea de tratament între primari şi preşedinţii de Consilii Judeţene (la acel moment, primarii erau aleşi în două tururi, iar preşedinţii de CJ într-unul singur) şi b) criza financiară prin care trecea ţara în acel moment, care reclama economisirea de la buget a banilor necesari pentru turul secund. Analizăm cât de consistente (mai) sunt aceste motive: a) Egalitatea de tratament Acest argument este fals şi falsitatea sa a fost statuată de Curtea Constituţională prin Decizia 1.228 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12 decembrie 2008 (ANEXA 5). În respectiva speţă, un candidat la preşedinţia CJ Bihor a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a alegerii preşedinţilor de CJ într-un singur tur, pe motiv de tratament juridic diferit faţă de primari, care erau atunci aleşi în două tururi. CCR a respins excepţia, cu următoarea argumentaţie: ”Principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. Aşa fiind, deşi ambii fac parte din categoria aleşilor locali, primarul şi preşedintele consiliului judeţean, prin statutul şi funcţiile specifice fiecăruia, nu se află în situaţii comparabile, diferenţa obiectivă determinând şi aplicarea unui tratament juridic diferenţiat”. Deşi Curtea nu a explicitat în ce constă diferenţa dintre situaţia juridică a primarului şi cea a preşedintelui de Consiliu Judeţean, este evident că, din punctul de vedere al CCR, diferenţa rezidă în statutul constituţional al celor două funcţii. În vreme ce primarul ales este o instituţie de rang constituţional, prevăzută expres în Legea Fundamentală (art. 121), instituţia preşedintelui de Consiliu Judeţean nu este prevăzută în Constituţie, ci doar Consiliul Judeţean ca atare. Prin urmare, doar modul de alegere a primarului trebuie să respecte riguros exigenţele Constituţiei, pe când alegerea preşedintelui de CJ poate rămâne la latitudinea exclusivă a legiuitorului ordinar, care nu este ţinut de prevederile Constituţiei să o reglementeze într-un fel anume. b) Criza financiară În primăvara anului 2015, când s-a votat o nouă lege a alegerilor locale, criza financiară era deja depăşită, deci motivul conjunctural care eventual justificase Legea 129/2011 devenise caduc. Cu toate acestea, în primăvara anului trecut, legiuitorul a preluat aceeaşi soluţie legislativă a alegerii primarilor într-un singur tur de scrutin, fără să ofere nicio explicaţie pentru aceasta. În expunerea de motive la Legea 115/2015 (ANEXA 2), nu există nicio justificare pentru soluţia aleasă. Cu alte cuvinte, reprezentativitatea primarilor nu a fost nici măcar proclamată formal, necum să fi fost asigurată sau garantată printr-un mecanism anume. Dar este reprezentativitatea unor primari aleşi conform Articolului 101, alineatele (2) şi (3) din Legea 115/2015 un criteriu esenţial pentru corectitudinea procesului electoral
 Răspunsul se află în Articolul 2, alineatul (1) din Constituţie, care prevede următoarele: Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Se pune aşadar problema identificării acelor ”organe reprezentative” prin care poporul român îşi exercită suveranitatea şi, mai cu seamă, dacă instituţia primarului se numără printre ele. Constituţia prevede în mod expres care sunt instituţiile pentru a căror constituire poporul, în exercitarea suveranităţii sale, este chemat la alegeri: preşedintele, Parlamentul naţional, Parlamentul European,  primarul, consiliile locale şi consiliile judeţene. Pentru toate acestea, Articolul 2 din Legea Fundamentală impune exigenţa de a fi reprezentative. Instituţiile de tip colectiv (parlamente şi consilii), indiferent de tipul de scrutin prin care sunt constituite, sunt reprezentative prin ele însele, întrucât, sub condiţia trecerii peste un anumit prag electoral, în alcătuirea acestora sunt reflectate în final toate opţiunile politice semnificative ale electoratului. În schimb, la instituţiile alese de tip individual, cum sunt preşedintele şi primarul, principiul constituţional al reprezentativităţii nu poate fi asigurat decât prin modul în care este conceput sistemul de alegere. În cazul preşedintelui, legiuitorul constituţional a ţinut să descrie explicit, în Legea Fundamentală, sistemul de alegere. Şi a decis că un preşedinte nu poate fi ales în primul tur decât dacă obţine votul a jumătate plus unul din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale, şi nu doar al cetăţenilor care se prezintă la vot. Dacă nu se îndeplineşte această condiţie, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi, în care câştigătorul primeşte automat cel puţin 50%+1 din numărul voturilor valabil exprimate. Este această soluţie expresia clară că legiuitorul constituţional a acordat o atenţie deosebită principiului reprezentativităţii şi, prin aceasta, i-a asigurat preşedintelui României o reprezentativitate de necontestat. Este adevărat că, în cazul primarului, legiuitorul constituţional a lăsat modalitatea de alegere la nivelul legislaţiei infraconstituţionale, dar asta nu înseamnă că legiuitorul ordinar, în speţă Parlamentul, poate adopta orice soluţie. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională atunci când a analizat modificările aduse Legii referendumului în ceea ce priveşte cvorumul de participare (Decizia 471 din 2013). După ce a recunoscut competenţa exclusivă a legiuitorului de a fixa nivelul cvorumului, pe motiv că acest prag nu este prevăzut expres în Constituţie, Curtea a făcut următoarea remarcă, extrem de relevantă şi pentru speţa de faţă: ”Desigur că aceasta nu echivalează cu un drept discreţionar al legiuitorului, în sensul că un asemenea cvorum, respectiv majoritate pentru luarea unei decizii de importanţă majoră, ar putea fi stabilite arbitrar”. Dacă instanţa constituţională interzice legiuitorului o conduită arbitrară asupra unei instituţii (cvorumul) care nu este prevăzută de Constituţie, cu atât mai mult ar trebui să-i interzică o asemenea conduită asupra unor exigenţe prevăzute expres de Legea Fundamentală. În capitolul V, ”Administraţia publică”, secţiunea a 2-a, ”Administraţia publică locală”, titlul marginal ”Principii de bază”, Constituţia spune, la articolul 120, următoarele: Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. Iar la articolul 121, Constituţia precizează: Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. Avem aşadar o instituţie de rang constituţional, care este primarul, ce are de înfăptuit un principiu de bază constituţional, care este autonomia locală. Rezultă de aici, mai presus de orice dubiu, că instituţia primarului este unul dintre acele organe prin care poporul român îşi exercită suveranitatea, aşa cum prevede articolul 2 din Constituţie. Acest statut a fost consfinţit şi de Curtea Constituţională prin decizia 1.105/2010, în care a analizat o ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii finanţelor publice locale, printr-o remarcă de asemenea relevantă în speţa de faţă: ”Curtea apreciază că natura autorităţilor administraţiei publice locale (consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene) de instituţii fundamentale ale statului este deopotrivă subliniată de statutul constituţional al acestora, consacrat de art.120-122 – Administraţia publică locală, ca şi de faptul că organizarea şi funcţionarea sa, adică regimul său juridic, se reglementează, potrivit art.73 alin.(3) lit.o) din Constituţie, prin lege organică”. Dacă regimul juridic al instituţiei primarului se reglementează prin lege organică, adoptată deci cu votul majorităţii absolute a parlamentarilor, cât este de acceptabil constituţional ca însăşi alegerea primarilor direct de către popor să se facă cu votul majorităţii relative? Căci se poate observa că dintre toate tipurile de majorităţi pe care le avea la îndemână – relativă, simplă, absolută, calificată, în ordinea crescândă a reprezentativităţii – legiuitorul a ales-o pe cea mai „slabă”, pe cea mai puţin aptă să asigure reprezentativitatea: majoritatea relativă. Or articolul 2 din Constituţie impune exigenţa ca respectivul organ prin care poporul îşi exercită suveranitatea, în speţa de faţă primarul, să fie reprezentativ. Deci se pune problema de a identifica criteriul obiectiv în funcţie de care se stabileşte diferenţa dintre reprezentativ şi nereprezentativ şi, raportat la acesta, unde se plasează „majoritatea relativă”. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, definiţia cuvântului reprezentativ este următoarea: ”Despre un organ sau un sistem de guvernare: care reprezintă o colectivitate şi acţionează în numele ei, fiind constituit prin alegeri”. Nu ajută la identificarea acelui criteriu obiectiv, pentru că nu furnizează nicio cifră. Atunci putem apela la la practica dintotdeauna chiar a instituţiei care a decis, în mod arbitrar şi fără nicio justificare, că un primar ales într-un singur tur ar fi reprezentativ: Parlamentul. În afară de alegerile menţionate în Constituţie, în România există numeroase instituţii în care decizii importante, care produc efecte juridice, sunt adoptate prin vot: cele două Camere ale Parlamentului, comisiile parlamentare, şedinţele Guvernului, Curtea Constituţională, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Superior al Magistraturii, consiliile judeţene şi consiliile locale, consiliile de administraţie şi adunările generale ale acţionarilor de la societăţile comerciale şi multe altele. Prin legile proprii de funcţionare, elaborate şi aprobate tot de către Parlament, toate aceste instituţii folosesc sisteme de vot de natură să asigure reprezentativitatea deciziilor luate, indiferent dacă vorbim de decizii cu caracter general sau de  alegerea unei persoane într-o anume funcţie. Pentru atingerea acestui scop, în funcţie de subiectul supus votării, Parlamentul a impus, ca standard minimal, cel puţin două dintre cele trei criterii care garantează reprezentativitatea: Criteriul 1. Asigurarea unui anumit cvorum de participare al celor care votează. De regulă, acest cvorum este de 50% din numărul celor cu drept de vot, cu excepţia referendumului, unde acest cvorum a fost stabilit la 30%. Dar şi în acest caz, pentru ca referendumul să fie validat, e nevoie de votul a 50% +1 din numărul celor care votează. Alternativ, mai cu seamă în dreptul societăţilor comerciale, s-a găsit şi soluţia ca dacă la prima convocare electorii calificaţi nu întrunesc cvorumul necesar, să se convoace o a doua adunare, unde nu mai contează numărul celor prezenţi – dar decizia tot cu 50%+1 dintre cei care votează se ia. Criteriul 2. Necesitatea obţinerii, în primul tur, a unei majorităţi simple,  de 50% + 1 din cei care votează, pentru ca decizia să fie validată – şi nicidecum a unei majorităţi relative (cel mai mare număr de voturi). Criteriul 3. Organizarea unui al doilea tur de scrutin în caz că nici o opţiune nu întruneşte, în primul tur, majoritatea simplă. Acest al doilea tur, implicând doar primii doi ”concurenţi”, asigură, prin el însuşi, o majoritate de 50% + 1 din voturi. Rezultă de aici că, potrivit unei practici unanime promovate masiv chiar de către Parlament, pragul de reprezentativitate a unei decizii este dat, ca standard minimal, de procentul de 50%+1 dintre voturile valabil exprimate, adică de majoritatea simplă. Aşadar, din proprie iniţiativă şi fără să i-o ceară expres Constituţia, Parlamentul a ştiut întotdeauna să elaboreze mecanisme de vot care să asigure reprezentativitatea deciziilor – şi absolut niciodată nu a găsit de cuviinţă că majoritatea relativă ar reprezenta un asemenea mecanism. În schimb, atunci când a reglementat alegerea primarului, deşi Constituţia îi cere expres ca acesta să fie reprezentativ, Parlamentul nu a respectat niciunul dintre cele trei criterii de mai sus: nu există cvorum de participare, nu există principiul majorităţii simple în primul tur, nu există un al doilea tur de scrutin. Parlamentul nu a făcut decât să contrazică nu doar principiile Constituţiei, ci şi propria-i jurisprudenţă de reglementare. De fapt, instituţia primarului rămâne singura din ţară pentru alegerea căreia este suficientă doar majoritatea relativă, şi nu cel puţin majoritatea simplă, deşi Constituţia cere explicit ca aceasta să fie ”organ reprezentativ”. Prin soluţia aleasă, Parlamentul a lăsat ca reprezentativitatea primarilor să fie stabilită exclusiv de către hazard: un candidat poate deveni primar indiferent câţi cetăţeni participă la scrutin şi indiferent de câte voturi primeşte, singura condiţie pentru adjudecarea mandatului fiind aceea de a primi măcar un vot în plus faţă de fiecare dintre contracandidaţii săi. Se ajunge astfel în situaţia absurdă ca un candidat care nu obţine măcar 50%+1 din voturi în primul tur să înfrângă voinţa majorităţii, pentru că de fapt majoritatea NU l-a votat. În concluzie, dacă Parlamentul a ştiut să asigure standarde de reprezentativitate la toate instituţiile pe care le-a reglementat, inclusiv sieşi, dar a refuzat să facă acelaşi lucru exclusiv în cazul primarilor, rezultă, per a contrariori, că un primar ales într-un singur tur de scrutin doar cu majoritatea relativă nu este reprezentativ – deci încalcă articolul 2 din Constituţie. În lumina celor arătate până acum, Articolul 101, prin alineatele (2) şi (3), este aşadar: – o ingerinţă excesivă a Statului asupra dreptului de a fi ales, prevăzut de Articolul 37, alineatul (1) din Constituţie, întrucât, favorizând primarii în funcţie, limitează fără niciun fel de justificare şansele celorlalţi competitori, cu precădere ale candidaţilor independenţi. – o ingerinţă excesivă asupra dreptului de vot, prevăzut de Articolul 36, alineatul (1) din Constituţie, întrucât, curmându-se un proces electoral doar la momentul primului tur, alegătorilor li se refuză dreptul constituţional de a-şi alege un primar reprezentativ. – o încălcare a Articolului 2 din Constituţie privind Suveranitatea, întrucât primarii rezultaţi dintr-un scrutin într-un singur tur, dacă nu obţin peste 50%+1 din numărul voturilor valabil exprimate, nu sunt reprezentativi, aşa cum cer rigorile Constituţiei. Pentru motivele expuse, vă rog să constataţi că Articolul 101 alineatele (2) şi (3) din Legea 115/2015 este neconstituţional.
29 aprilie 2016
Traian Neculaie Rânja
Președinte interimar Forța Moldova
 
Domnului Preşedinte al Curţii Constituţionale a României
Posted in Demersuri legislative.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *