116676134_10215436068958960_2037305671830006514_n

Credință, anxietăți, relativisme și autocratii

Relativism moral, educațional, profesional, academic, cultural, cutumiar, familial.
Relativismul face loc în spațiul individual oricărei deviații, oricărei aberații, oricărei abominatii, așa cum în spațiul de autoritate publică, în spațiul leadershipului, face loc unor personaje grotești, unor semidocți pestilentiali, unor ticăloși sadea, unor politici publice deconstructiviste societal și identitar si unor atacuri furibunde uneori la statul de drept.
Peste tot și peste toate, peste toată această butaforie indusă ideologic de noile elite (?) europene și de vechile elite comunistoide – reinventate economic și politic după căderea comunismului, a intervenit și relativismul istoric al noii corectitudini politice.
În Europa Centrală și de Est, este cât se poate de evident că fostele țări comuniste se confruntă, așadar, cu o provocare dificilă: identificarea căii de urmat în contextul în care în multe cazuri – cu excepția notabilă a Poloniei și parțial a țărilor baltice, discursul anti-neomarxist și identitar a fost arestat de foștii aparatnici ai partidelor comuniste. Cazul PSD este unul de manual, în acest context.
În fața tăvălugului marxismului cultural, al Noii Stângi, Occidentul opune abia auzite soluții conservatoare, de extracție burkeniana sau de inspirație kirkeiana, împletite cu nostalgia anilor în care Ronald Reagan sau Margaret Thatcher impuneau fast politicile responsabilității individuale și ale pieței libere în arealul Vestului democrat. În același timp, Estul european pare că opune, cu excepțiile de rigoare așa cum arătam mai sus, narațiuni paternaliste cu nostalgii național-comuniste și infamii cu pretenții ipocrit creștine, ranforsate discursiv cu bani proveniți „creștinește” din devalizarea de partid și de stat a economiilor post-totalitare. Modelele tipice în acest sens sunt cleptocratia rusă putiniana, naționalismul maghiar orbanian și democratura corupției endemice autohtone.
Acest relativism halucinant, care amestecă, strâmbă și decalibreaza valori și principii democratice, valori perene ale economiei de piață, drepturi și libertăți ale omului, propune, vai, și sisteme-hibrid, ca cel al comunismului chinez, fardat grotesc în culorile capitalismului. De fapt, hibridizarea democrației și a pieței libere oscilează între dictatura politico-economica a mogulilor rusi, în frunte cu Putin, dictatura politico-economica a Partidului Comunist Chinez și marxismul cultural în tonalitatea statului unional asistentialist, propovăduit de Noua Stângă europeana, de fenomenul Antifa și de socialiștii americani din Partidul Democrat via Black Lives Matter și Democratic Socialists of America.
Perspectiva nu mi se pare deloc optimistă. Iar provocarea neo-otomană aruncată în fața NATO și a Uniunii Europene de către despotul islamist Erdogan, vine să adauge un plus de nesiguranță în anxietatea profundă care a cuprins arena internațională și care mai este alimentată și de vădit hiperbolizata și… folositoarea pandemie de Coronavirus.
În condițiile date, oricât îmi este de greu să cochetez cu un atare gând nefast, cred totuși că, undeva, în zona de interferenta dintre cele patru tipuri de autocratii – cea rusă, cea chineză, cea turcă și cea Unional-Europeană , fiecare cu particularitățile ei – și paradigma republicana americană va izbucni un conflict complex, care se va materializa cu ceva mult mai grav decât o întâlnire întărâtata la masa tratativelor… Iar recentele hartuieli israeliano-palestiniene ar putea fi pretextul ideal.
Toate acestea fiind spuse, nu cred că greșesc fundamental dacă afirm finalmente, că începutul de secol XXI, așa cum ni se dezvăluie în deplinătatea demenței lui deconstructiviste planetar, ne poate apropia de conștientizarea faptului că veacul acesta fie va fi religios, capitalist si democratic, fie nu va mai fi deloc!
Posted in Daniel Uncu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *