a fost un timp...

A fost un timp…

A fost un timp in care am crezut!

Cum puteam sa nu cred dupa brutala, ateea si asasina dictatura comunista, dublata de cultul personalitatii ceausestilor si ranforsata de nomenklatura de partid si de stat, inculta, agresiva, sfidatoare, corupta!? Cum puteam sa nu cred dupa atata foamete, dupa atat frig, dupa atat intuneric, dupa daramarea atator biserici si dupa genocidul elitelor si al constiintelor romanesti!? Cum puteam sa nu cred, dupa arestarea de catre Securitate si condamnarea la 25 de ani de inchisoare a tatalui meu, dupa atata teroare, dupa atatea lacrimi si atata durere?

A fost un timp in care am crezut cu intreaga mea fiinta in acea Europa pe care o intuiam si o stiam din povestile altora ca fiind normala, adica civilizata, democrata, rafinata, stralucitoare, libera, crestina, indestulata, cea pe care incercam, prin bruiajul dezlantuit al Securitatii, sa o intrevad infrigurat si infricosat, ascultand Radio „Europa libera” cum ne transmitea speranta in mai bine, cum isi revarsa pe undele hertziene lumina, caldura, libertatea, bucuria de a trai si cultura reconfortanta peste noaptea lagarului de dincoace de Cortina de Fier!

Cum puteam sa nu cred!?

A fost un timp, extrem de scurt, in care am crezut ca odata cu rasturnarea ceausestilor vom fi iesit cu totul din comunism, din minciuna, din manipulare, din frica, din servitute interna si externa. Ultimul pe lista „cu voia dumneavoastra” a spulberat imediat bruma de iluzie atunci cand ne-a vorbit in fata camerelor, ritos, despre intinarea valorilor socialiste de catre ceausescu. Adica, atunci, la cateva zeci de minute dupa plecarea dictatorului din sediul CC, activistul reformist ne-a lasat sa intelegem fara dubiu ca, de fapt, doar ceausestii ar fi fost napasta si nu sistemul.

A urmat, asadar, formarea FSN si am inteles imediat ca esaloane bine organizate ale PCR, ale Securitatii, ale SIE, ale DIA, ale activului de partid si de stat, ale diviziilor de export-import ale aceleasi presupus defuncte Securitati au pus mana pe puterea politica.

A venit, apoi, mineriada din iunie ’90 care a blocat asanarea Romaniei de mlastina neocomunismului, asanare ceruta de zeci si sute de mii de oameni la Timisoara, la Bucuresti si in alte orase din tara. Sute de mii de „golani”.

A urmat, apoi, demantelarea economiei tarii, jaful organizat, ascensiunea lichelelor, privatizarile dezastruoase, puse la punct exact de esaloanele „reformate” ale celor care s-au cocotat la putere pe mormanul de morti din decembrie 1989. A urmat simultan fenomenul coruptiei fara corupti si, apoi, alte mineriade devastatoare, esecul guvernarii CDR, deturnarea sau desfiintarea de facto si de iure a partidelor istorice, prin aportul neprecupetit al inflitrarilor, manipularilor, dezertarilor, tradarilor, serviciilor. Si, Romania a devenit si a ramas un stat arestat, acaparat, viciat.

A fost un timp in care, in acest peisaj sumbru, perspectiva aderarii la Uniunea Europeana prevestea intrarea intr-o normalitate, acea normalitate europeana atat de fireasca si atat de asteptata. Atat de dorita. Si, Raportul gestionat de Pierre Moscovici ne-a prezentat intr-o lumina favorabila, in ciuda coruptiei endemice, a jafului, a infioratorului deficit democratic, a justitiei aservite politic, a economiei care numai „economie de piata” nu era, a precaritatii implementarii „aquis-ului comunitar”. Aderarea noastra anterioara la NATO si interesele exapansioniste ale Uniunii au fost decisive, insa. Am inteles acest lucru.

A fost, atunci, un timp in care am reinceput sa cred, un timp in care am reinceput sa sper! Trebuia sa ne aliniem, asadar, Europei civilizate. Eram membri ai clubului european, ceea ce nu reprezenta o sinecura, ci o promisiune de onoare, o responsabilitatre si o obligatie. Pentru noi, ca tara si pentru ei, ca parteneri.

Romania a inceput sa paseasca inainte pe drumul european, asadar. Pasi de melc, insa. Dezideratul iesirii din medievalism si comunism parea un pod prea indepartat pentru o societate tributara ramanerii in siajul subdezvoltarii fortate, convenabile si extrem de profitabile politic si economic pentru structurile care acaparasera puterea imediat dupa 1989. Cu greu, cu sincope, cu monitorizari permanente, cu rapoarte deloc magulitoare, cu scandaluri politice, de gat cu flagelul coruptiei, am inceput totusi sa crestem, sa credem in noi si, pe alocuri, chiar sa contam.

A fost, atunci, un alt timp in care chiar am crezut ca se poate!

Dar, vai, la un moment dat, Europa in care credeam si la care visam, Europa parintilor fondatori crestin-democrati, Europa libertatii, a democratiei si a luminilor, Europa aceea pe care o asteptam infrigurat in noapte, lipit cu urechea de aparatul radio, a decis sa se sinucida prin autodeconstructie identitara. A decis sa renunte la libertate, la savuroasa si fasta dezbatere de idei, la smerenia crestina, la propria istorie si propria cultura, alegand sa strambe democratia, sa isi asume ideologia Noii Stangi – stanga corecta politic, stanga perversa polimorf, stanga cultural-marxista, stanga anti-crestina, stanga anti-capitalista.

Ce ironie crunta! Sunt prins in anul de gratie 2021 intr-un cosmar al realitatii, intre Romania mea, vai, in continuare comunistoida si securistoida si, pe alocuri, atat de aberanta si o Europa neomarxista, stangista si, pe alocuri, la fel de aberanta.

Aceasta Europa falsa si distopica, acest melanj halucinant de lumini si umbre, aceasta pastisa grotesca a frumosului proiect integrator european original, aceasta inamica a propriului trecut, pe mine nu ma mai reprezinta si nici nu ma mai imbie la apartenenta. Suficienta, autoritarista, fluida sexual si moral, demolatoare cultural, nivelatoare a performantei, egalitarista cu orice pret, inconsecventa cu ea insasi in relatia cu membrii unionali, corupta de prea multe ori, alunecata spre idolatrie de rit comunist chinez si cazuta, pe mana germana, intr-un concubinaj economic si politic nefast si rusinos cu un dictator asasin rus, aceasta Europa asadar ma deprima, ma socheaza si ma infioara.

„Orbita de viziuni vane si auto-satisfacatoare asupra unui viitor utopic, falsa Europa blocheaza din reflex orice dizidenta. Aceasta, desigur, se face in numele libertatii si al tolerantei. Falsa Europa este utopica si tiranica”, se arata atat de dramatic adevarat in Declaratia de la Paris.

A fost un timp in care am crezut, asa cum spuneam! Aceasta este, insa, o Europa in care nu mai pot crede.

Am crezut ca Europa ne va ajuta sa ne ajutam sa scapam de lichele, de comunisti si securisti reformati, de corupti, de magistrati servili, de mizerie morala si de mentalitatea de sclavi, de saracie. Paradoxal, in timp ce incerca si incearca sa mai dea cate o mana de ajutor, aceasta Europa decazuta si autodistructiva, birocratizata pana la sufocare si mustind de ipocrizie, ne impune inregimentarea in naratiunea noii stangi europene, care promoveaza renuntarea la identitate culturala, renuntarea la credinta in Dumnezeu, renuntarea la naturaletea biologica a barbatului si a femeii, renuntarea la istorie si cultura, renuntarea la bun simt si bune obiceiuri, renuntarea la suveranitate, revenirea la asistentialism atotcuprinzator si la statul maximal.

Am ramas blocati, astfel, intre o drama interna ranforsata de coruptie, incultura democratica, politicianism mizerabil si saracie, pe de o parte si drama totalei deconstructii identitare, propusa de acest Leviathan marxist cu numele de Uniunea Europeana, pe de alta parte.

A fost un timp in care am crezut in visul european…

Posted in Daniel Uncu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *