Dreptul la libera exprimare este consfințit de toate legile fundamentale consacrate democratic. Fără excepție. În virtutea acestui drept, așadar, oricine poate să își exprime opinia în legatura cu absolut orice.
Ceea ce, pe de o parte, este binevenit – căci, în acest fel pot fi identificați imediat erudiții, culții, profesioniștii, valoroșii în contrapondere cu semidocții, înculții, încapabilii și imbecilii.
Pe de altă parte, este necesar, căci în acest mod avem parte de accesul la o fabuloasa panoplie de idei, argumente și informații.
În acelasi timp, este și de-a dreptul comic – ceea ce contribuie la starea de bine a societații-, deoarece ne putem amuza copios în fața aberațiilor țanțose, etalarii tembelismului cognitiv, a comentariului ridicol și a precaritații intelectuale.
Tragismul poate, însă, interveni atunci când acest drept este confiscat din arealul privilegiului individual al exprimarii și aplicat în zona autorității de grup a exprimarii, „autoritate” care tinde să excludă din discuție individul, persoana, în favoarea grupului uniformizat. Iar când conformitatea este uniformizată ideologic, prin ranforsări corecte politic care exclud din spațiul exprimării orice alteritate neconforma, dreptul la liberă exprimare devine o brutală forma de negare, de interzicere, de arestare a libertații de exprimare însăși.
Salvarea sensului libertății de expresie o putem afla doar în păstrarea caracterului ei personal, individual, ca antidot la înregimentarea ideologică, de masă, a comunicarii. Indiferent câți idioți utili, individuali, vom continua, astfel, să întâlnim…!