Precursorul
Înainte de introducerea acestei teorii de către Wilson și Kelling, Philip Zimbardo, un psiholog de la Stanford, a aranjat un experiment care testa teoria ferestrelor sparte în 1969. Zimbardo a aranjat ca un automobil fără plăcuțe de înmatriculare și capota să fie parcată în gol într-un cartier Bronx și un al doilea automobil, în aceeași stare, să fie instalat în Palo Alto, California.
Mașina din Bronx a fost atacată la câteva minute după abandon. Zimbardo a remarcat că primii „vandali” care au sosit au fost o familie – un tată, o mamă și un fiu tânăr – care au scos caloriferul și bateria. În douăzeci și patru de ore de la abandonarea sa, totul de valoare a fost deposedat de vehicul. După aceea, geamurile mașinii au fost sparte, piesele rupte, tapițeria ruptă, iar copiii foloseau mașina ca loc de joacă. În același timp, vehiculul care stătea în gol în Palo Alto a stat neatins mai mult de o săptămână până când Zimbardo însuși a urcat la vehicul și l-a lovit în mod deliberat cu un baros. La scurt timp după aceea, oamenii s-au alăturat pentru distrugere, deși criticile au fost aduse la această afirmație, deoarece distrugerea a avut loc după ce mașina a fost mutată în campusul universității Stanford, iar studenții lui Zimbardo au fost primii care i s-au alăturat. Zimbardo a observat că majoritatea „vandalilor” adulți în ambele cazuri erau în primul rând indivizi bine îmbrăcați, caucazieni, curați și aparent respectabili. Se crede că, într-un cartier precum Bronxul, unde istoria proprietăților abandonate și a furtului este mai răspândită, vandalismul are loc mult mai repede, deoarece comunitatea pare, în general, apatică. Evenimente similare pot apărea în orice comunitate civilizată atunci când barierele comunale – sentimentul de respect reciproc și obligațiile de politețe – sunt reduse de acțiuni care sugerează apatie.
Prima oară teoria a apărut într-un eseu semnat de James Wilson și George Kelling în 1982, ea a devenit în scurt timp extrem de populară în mediile conservatoare. Atunci când a fost pusă în practică a primit susținere deplină din partea politicienilor și a opiniei publice, fiind adoptată de primari celebri, precum Rudy Giuliani. Eseul celor doi a fost botezat „biblia poliției” și i s-a oferit meritul de a contribui la scăderea drastică a infracționalității în oraşe precum New York și Los Angeles.
Experimente similare care au confirmat teoria Ferestrei Sparte au fost realizate și în Olanda în parcări de biciclete.
Teoria spune chiar mai mult decat atat, si anume că omul, aflat intr-un mediu neîngrijit, în care ceea ce este considerat moral, etic ori legal nu pare a fi respectat, are tendinta de a se comporta în consecință, imoral, ilegal.
„Cum poate fi un cartier ‚mai sigur’ când rata criminalității nu a scăzut – de fapt, poate chiar a crescut? Trebuie mai întâi să înțelegem ce îi sperie cel mai adesea pe oameni în locurile publice. Tindem să trecem cu vederea o altă sursă de teamă – teama de a fi deranjați de persoane care fac dezordine. Nu de oameni violenți, nici, neapărat, de criminali, ci de oameni cu proastă reputație, recalcitranți sau imprevizibili: cerșetori, bețivi, dependenți, adolescenți scandalagii, prostituate, vagabonzi, persoane cu tulburări mintale.”
La nivelul comunității, dezordinea și criminalitatea sunt, de obicei, conectate. Psihologii sociali și ofițerii de poliție tind să fie de acord că, dacă o fereastră dintr-o clădire este spartă și nu este reparată, toate celelalte ferestre vor fi sparte în curând. Acest lucru este valabil atât în cartierele frumoase, cât și în cele degradate. O fereastră spartă nereparată este un semnal că nimănui nu-i pasă, deci spargerea mai multor ferestre nu costă nimic.
„Vandalismul poate apărea oriunde, odată ce barierele comunitare – simțul respectului reciproc și obligațiile de comportament civilizat – sunt coborâte prin acțiuni care par să semnaleze că‚nimănui nu-i pasă’.”
„Cetățeanul care se teme de bețivul care miroase urât, de adolescentul scandalagiu sau de cerșetorul insistent nu își exprimă doar dezgustul față de un comportament nepotrivit, ci și dă glas unei înțelepciuni populare (care se întâmplă să fie o generalizare corectă) – și anume, că infracțiunile stradale grave înfloresc în zonele în care comportamentul dezordonat nu este controlat. Cerșetorul necontrolat este, de fapt, prima fereastră spartă. Agresorii și hoții sunt convinși că își reduc șansele de a fi prinși sau chiar identificați dacă acționează pe străzile unde potențialele victime sunt deja intimidate de situația existentă. Dacă cartierul nu poate împiedica un cerșetor insistent să deranjeze trecătorii, poate raționa hoțul, este și mai puțin probabil să cheme poliția pentru a identifica un potențial tâlhar sau să intervină în cazul în care tâlhăria chiar are loc.”
Aplicabilitate
În anii 1980, în New York, zona metroului era cel mai periculos loc din oraș. Având ca referință teoria geamurilor sparte, pagubele stației de metrou au fost remediate. Murdăria a fost îndepărtată, au fost îndepărtate graffiti-urile, toată lumea a plătit și furtul mic a fost controlat. Rezultatul a fost că metroul a devenit un loc sigur.
Mesaj pentru cei care realizau graffi pe metrouri: “Nu puteți voi picta cât putem noi curăța!” –Rudy Giuliani
În 1990, teoria a fost validată în practică de primarul New York-ului, Rudy Giuliani. Având în vedere rezultatele la metrou, tot la New York, a fost promovată o politică de „toleranță zero”. Pentru aceasta, toate încălcările legii și regulilor de coexistență au fost interzise, iar curățenia și ordinea în comunități au fost promovate. Din nou, rezultatul a fost o scădere semnificativă a ratei criminalității. În decurs de câţiva ani schimbările realizate au fost recunoscute ca fiind foarte importante. Exemplul a fost preluat de primari din alte oraşe mari ale lumii.