marx_masc

COMUNISMUL, INDIFERENT SUB CE MASCĂ SE ASCUNDE, ESTE COMUNISM

marx_mascCOMUNISMUL, INDIFERENT SUB CE MASCA SE ASCUNDE, ESTE COMUNISM

Pentru ca USR se joaca de-a „centru-dreapta-stanga-n-prejur”, reiau un text mai vechi, cam lung, ce este drept…

Atacuri furibunde impotriva crestinismului, impotriva patriotismului, victimizarea feministelor, a activistilor LGBT, statistici inventate, istorie rescrisa, politizarea invatamantului, minciuni ridicate la rang de adevar, adevaruri faptice negate cu incapatanare, ne inconjoara, din ce in ce mai strans, si sufoca civilizatia si cultura, ca un streang invizibil. De unde au rasarit toate chestiile astea care sunt prezentate ca fiind un progres al umanitatii, dar care, in esenta, sunt manifestari ale ideologiei totalitare cunoscuta sub numele de comunism? Am ajuns sa ne temem sa folosim cuvinte care sunt catalogate ca fiind gresite, ofensatoare, insensibile, rasiste, sexiste, homofobe, sau, atunci cand inca nu s-a inventat o categorie aparte, pur si simplu fasciste sau naziste. Si asta se intampla nu sub dictaturi atroce, cum este cea din Coreea de Nord sau China, ci in zona aia a lumii care, pana mai ieri, se mandrea cu supranumele de Lumea Libera, si am inceput sa le importam si noi, aduse de partide noi, cum sunt USR, ori Plus.

 

Obisnuim sa numim manifestarile de mai sus Corectitudine Politica. Numele asta a aparut, literalmente, intr-o carte de benzi desenate, si poate din cauza asta avem tendinta sa ne gandim la Corectitudinea Politica asa, jumatate in in serios, jumatate in gluma. Dar nu este nimic glumet in ea, este un pericol mortal, care ameninta intreaga umanitate, ca un virus scapat de sub control, plecat spre provocarea unei pandemii mondiale, cu efecte de extinctie a culturii si civilizatiei, asa cum obisnuiam sa o stim. Este boala secolului 21, nascuta in secolul trecut, si ajunsa la stadiul de cronicizare.

 

Daca analizam Corectitudinea Politica, daca o privim din punct de vedere istoric, ajungem la radacinile ei. Corectitudinea Politica este instrumentul de lucru, unealta marxismului cultural, iar marxismul cultural nu este altceva decat marxismul clasic, ala generator de comunism, in care termenii economici au fost inlocuiti cu termeni culturali. Marxismul cultural pare sa aiba radacini in miscarile hipiote din anii 60, dar in realitate, radacinile sunt mult mai adanci in istorie, si trebuie sa ne intoarcem la perioada antebelica, la momentele de inceput ale secolului 20, la momentele in care marxismul clasic era pe punctul sa fie transpus in practica. Daca facem asta, si daca o sa comparam principiile marxismului clasic cu principiile marxismului cultural, o sa vedem nu doar ca ele merg in paralel, ba chiar se suprapun, la nivel fundamental, si mai ales, la nivelul scopului final: instaurarea comunismului, la nivel mondial.

 

Pentru inceput, este bine sa spunem lucrurilor pe nume: ambele, si marxismul clasic, si cel cultural, sunt ideologii totalitare. Natura totalitara a marxismului cultural, si a instrumentului numit Corectitudine Politica este relevata, cel mai bine si clar, in campusurile universitare, din intreaga lume occidentala, dar cel mai mult in cele din SUA, care au devenit un fel reflectii ale Coreii de Nord. Daca un student sau un profesor indrazneste sa incalce liniile stabilite de catre activistii feministi, sau de catre activistii egalitatii de „gen” – nici cuvantul sex nu mai este acceptat, pentru ca este greu sa lupti cu realitatea celor doar doua sexe, determinate genetic, categoria gramaticala a genului a fost substituita cuvantului sex – sau de catre activistii grupului etnicilor negri, sau hispanici, sau de catre activistii oricarui alt grup care are liber la victimizare prin prisma Corectitudinii Politice, ei bine, respectivul student sau profesor incep sa aiba probleme disciplinare/judiciare. In cadrul sistemului juridic intern al universitatii, apar acuzatii si pedepse, care merg de la ostracizare si pana la excludere, ca sa nu mai vorbim despre violente verbale si/sau fizice. Asta este, in mic, tabloul lumii spre care ne indreptam, si unde o sa ajungem, daca nu facem nimic. Plecand de la ideea asta, putem sa punem cele doua ideologii una langa alta, si sa le comparam.

 

  1. In primul rand, toate ideologiile sunt totalitare, si asta face deosebirea dintre o doctrina politica, in care gasim un set de principii, pe care oamenii le pot urma (sau nu) in mod liber, si ideologii, care declara un set de afirmatii ca fiind axiomatice si obligatorii de urmat si transpus in realitate, de catre toata lumea, indiferent daca acea lume este de acord (sau nu) cu respectivele afirmatii. De exemplu, o asemenea afirmatie este cea care spune ca intreaga istorie a culturii noastre este istoria oprimarii femeii intr-un sistem patriarhal. Din moment ce realitatea contrazice aceasta afirmatie, ei bine, realitatea trebuie interzisa, trebuie sa ne fie interzis sa cunoastem realitatea istoriei noastre. Asa, ajungem sa fim fortati sa traim in minciuna, ba chiar mai mult, sa declaram ca minciuna este un adevar. Problema este ca oamenii, in mod natural, sunt reticenti in acceptarea minciunilor care sunt contrazise de realitatea din jurul lor, pe care o vad cu ochii lor, pe care o pot judeca singuri, cu mintea lor, si asta face ca ideologiile, inevitabil, sa apeleaze la putetea statului, pentru a forta oamenii sa traiasca si sa accepte minciuna, si inevitabil ideologiile sunt totalitare, nu pot sa conduca decat la crearea unui stat totalitar.
  2. In al doilea rand, marxismul cultural/corectitudinea politica, la fel ca marxismul clasic (marxismul economic, daca vreti), explica evenimentele istorice, care ne-au condus la ziua prezenta, pe baza unui factor unic. Marxismul economic spune ca toata istoria umanitatii, din zorii civilizatiei umane, si pana astazi, este determinata de un singur factor: puterea data de proprietatea asupra mijloacelor de productie. Marxismul cultural afirma ca intreaga istorie a umanitatii are ca unic factor determinant puterea avuta de grupuri definite prin rasa, sex, religie, si asa mai departe, asupra altor grupuri. Altceva nu conteaza, este insignifiant, sau si mai bine, nu exista. Si daca existenta altor factori interfereaza cu acel factor-unic, atunci acesti factori sunt, pur si simplu, stersi din analele istoriei.
  3. In al treilea rand, la fel ca in cazul marxismului economic, in care anumite grupuri (clasa muncitoare, aliata cu taranimea) sunt aprioric bune, iar alte grupuri (burghezia, nobilimea/latifundiarii, propietarii de capital, intreprinzatorii, intelectualii) sunt aprioric rele, si considerate inamice mortale si ireconciliabile ale celorlalte, si in marxismul cultural intalnim o clasificare asemanatoare. Corectitudinea politica considera ca urmatoarele grupuri sunt bune: femeile feministe (femeile non-feministe sunt declarate ca fiind inexistente), comunitatea LGBT, negrii, musulmanii. Ele sunt desemnate ca fiind victime ale opresiunii exercitate de alte grupuri, si ca urmare sunt bune, indiferent de actiunile membrilor lor. In partea opusa, sunt grupurile desemnate ca fiind opresoare, si in mod automat, rele: barbatii, pentru ca sunt desemnati ca opresori ai femeilor, heterosexualii pentru ca sunt desemnati ca opresori ai comunitatii LGBT, albii pentru ca sunt desemnati ca opresori ai negrilor – si ai oricaror altor grupuri etnice, altele decat albe – si crestinii pentru ca sunt desemnati ca opresori ai musulmanilor. Categoriile astea, plus inca doua, respectiv copiii, ca opresati, si parintii, pentru ca sunt desemnati ca opresori ai copiilor, reprezinta fundamentul strategiei marxismului cultural pentru sfaramarea societatii in bucati usor de controlat si supus.
  4. In al patrulea rand, si marxismul economic, si cultural se bazeaza pe expropriere. Cand marxistii clasici, au preluat o tara, au expropriat burghezia, au expropiat detinatorii de capital, au expropiat detinatorii de afaceri, si le-au luat proprietatile, trecandu-le in proprietatea statului. Urmatorul pas al preluarii acelei tari este lichidarea elitelor (culturale, militare, etc.), fie fizica, fie prin alungarea lor in straturile de jos ale societatii, si inlocuirea cu indivizi lipsiti de orice calificare reala, dar care se incadreaza in grupurile desemnate ca fiind bune. In mod similar, atunci când marxistii culturali preiau o tara, ei expropriază prin lucruri precum hiper-impozitarea afacerilor, pana la punctul in care propietarul afacerii ramane cu aproape nimic, impunerea de reguli care avantajeaza grupurile definite ca fiind opresate, si care anuleaza ideea de propietar al afacerii, si in general, supunerea proprietatii private la tot felul de servituti, in numele unui bine superior, arbitrar definit, pana la punctul in care propietarul ramane propietar doar cu numele, Atunci cand un elev alb, cu calificari superioare, este refuzat la admiterea la un colegiu, in favoarea unui negru sau hispanic care nu este la fel de calificat, elevul alb este expropriat. Atunci cand patronatul unei afaceri este obligat sa angajeze o anumita cota de persoane definite ca facand parte din minoritatile opresate, acest patronat este expropiat. Atunci cand o municipalitate decide ca locuintele neutilizate de propietarii lor trebuie sa intre in circuitul locativ, impotriva vointei propietarilor, chiar daca acestia raman cu numele de propietari, chiar daca acestia incaseaza chiria acelor locuinte, ei sunt, de fapt, expropiati. Metodele difera, dar in esenta, ambele forme de marxism folosesc expropierea, pentru a transfera propietatea privata spre stat. La fel se intampla si cu elitele: chiar daca marxismul cultural nu lichideaza fizic elitele unei tari, aceste elite sunt fortate sa preia discursul corectitudinii politice, sau sa paraseasca pozitia avuta in societate, pentru a fi inlocuiti de indivizi obedienti fata de regulile marxismului cultural. Nici un fel de diferenta esentiala intre cele doua forme de marxism, atunci cand vine vorba despre atitudinea fata de elite.

 

Si in final, ambele forme de marxism au o metoda de analiza care da automat răspunsurile dorite de marxisti, indiferent ce este utilizat ca sursa primara a acelei analize. Pentru marxistul clasic, este vorba despre economia marxista, care distorsioneaza realitatile economice, pentru a putea proclama superioritatea economiei comuniste. Pentru marxistul cultural, este deconstructia. Deconstructia ia in esenta orice text, inlatura toate semnificatiile din el, si reintroduce orice inteles dorit. Nu conteaza ca tragerile la tema sfideaza logica sau bun-simtul comun, important este ca rezultatul „analizei” sa confirme tezele marxismului cultural. Pe baza unor astfel de „analize” aflam ca toata opera lui Shakespeare este despre suprimarea drepturilor femeilor, sau Biblia este un text care promoveaza superioritatea rasiala si sexuala a unor categorii de oameni. Toate aceste texte, literare, istorice, religioase, devin pur si simplu materie prima pentru moara corectitudinii politice, care elimina intelesul lor original, si ajunge sa „demonstreze” că intreaga istorie este despre care grupuri au putere asupra altor grupuri, opresate. Paralelele sunt foarte evidente între marxismul clasic, pe care il cunoaștem din Rusia comunista si din lagarul tarilor ocupate de Rusia, si in care comunismul si-a aratat fata timp de decenii, si marxismul cultural, pe care il vedem astazi, si care se auto-eticheteaza „progresism”, sau „liberalism”, din dorinta de a ascunde aceste similitudini cu marxismul clasic, la fel cum marxismul clasic a etichetat fascismul si nazismul ca fiind de dreapta, pentru a ascunde faptul ca radacinile lor sunt, in mare parte, marxiste. Dar paralelele astea – sau suprapunerile, mai degraba – nu sunt accidentale, nu au venit din nimic. Fapt este ca marxismul cultural are o istorie, o istorie mult mai lunga decat constientizeaza multi oameni – de fapt, majoritatea oamenilor, in afara unui grup de cadre universitare care studiaza acest lucru, si a unei minoritati interesate de subiectul acesta, si aceasta lipsa de constientizare vine din faptul ca marxismul cultural, spre deosebire de marxismul clasic, nu numai ca foloseste mijloace lente si non-violente pentru atingerea scopului final, dar nici macar nu se identifica, in mod deschis, ca fiind o forma de marxism. De-a lungul deceniilor, am auzit drspre contr-cultura hipiota, despre revolutia sexuala, despre progresism, despre reforma scolara, despre crearea unei societati multiculturale, dar acestea nu sunt decat forme de manifestare a marxismului cultural. Iar istoria sa este mult mai veche decat aceste manifesrari, asa cum am spus, incepe in perioada primului razboi mondial.
Teoria marxista clasica a spus ca atunci cand o sa apara un razboi european general (asa cum a venit in Europa, in 1914), clasa muncitoare din intreaga Europa o sa se ridice si o sa rastoarne guvernele tarilor lor – guvernele burgheze, evident – pentru ca muncitorii au mai multe un comun cu ceilalti muncitori, de alta nationalitate, decat au in comun cu burghezia si cu clasa conducatoare din propria lor tara. A venit 1914 si teoria asta a devenit hilara. In intreaga Europa, muncitorii s-au adunat la drapelele nationale ale tarilor lor si spre disperarea marxistilor clasici, s-au luptat pentru tarile lor. Kaiserul a dat mana cu liderii Partidului Social-Democrat Marxist din Germania si a spus că nu exista partide acum, exista doar germani. Deci, ceva nu era in regula cu teoria marxismului clasic, desi marxistii „stiau”, prin definiție, că nu ar putea fi teoria lor, in fond, in 1917, au obtinut, in sfarsit, o lovitura de stat marxista in Rusia, si se părea ca teoria functioneaza impecabil. Totusi, a stagnat din nou. Nu reisit sa se raspandeasca in intreaga Europs, si când s-au făcut incercari de a se raspandi, imediat dupa război, cu revolta din Berlin, cu guvernul Bela Kun din Ungaria, cu Sovietul de la Munchen, muncitorii nu au sprijinit aceste incercari. Era timpul pentru o reinventare a marxismului, daca era sa se ajunga la instaurarea comunismului la nivel mondial – sau macar la nivel european.
Deci marxistii au avut aceasta problema, si doi teoreticieni marxisti au lucrat la rezolvarea ei: Antonio Gramsci, in Italia, si George Lukacs, in Ungaria. Gramsci a spus ca muncitorii nu vor vedea niciodată adevăratele lor interese de clasă, așa cum sunt definite de marxism, până cand nu vor fi eliberati de cultura occidentala su, in special, de religia crestina – ca sunt orbiti de cultura si religie, care-i fac sa nu vada interesele lor adevarate, de clasa. Lukacs, care a fost considerat cel mai strălucit teoretician marxist de la Marx insusi, a spus în 1919: „Cine ne va salva de civilizatia occidentala?” De asemenea, a sustinut ca marele obstacol în calea crearii unui paradis comunist a fost si este cultura si civilizatia occidentala. Lukacs a avut chiar si sansa de a-si pune ideile in practica, pentru ca atunci cand guvernul comunist Bela Kun a luat putetea in Ungaria, in 1919, a devinit comisar (comisar, alt termen drag marxistilor!) pentru cultura, si primul lucru pe care l-a făcut a fost introducerea educatiei sexuale in scolile maghiare. Ma rog, acest lucru nu a fost foarte inspirat, a asigurat o larga nemultumire in randul muncitorilor fata de guvernul Bela Kun, deoarece poporul maghiar a privit aceasta masura ca o agresiune fata de morala crestina. Oricum, daca va intrebati de unde a rasarit ideea educatiei sexuale in scoli, de la varste mici, acum aveti raspunsul, nu este un lucru nou.
În 1923, in Germania, se infiinteaza un think-tank care-si asuma rolul de a traduce marxismul economic in termeni culturali, si care creeaza corectitudinea politica, așa cum o stim astazi – in esenta, a creat baza pentru aceasta pana la sfarsitul anilor 1930. „Succesul” acestui think-tank se datoreaza tanarului fiu al unui comerciant german milionae, pe nume Felix Weil, care devenind marxist, a hotarat ca are mulți bani pe care sa-i cheltuiasca pentru sprijinirea marxismului. El era deranjat de diviziunile dintre marxisti, așa ca a sponsorizat asa numita Prima Saptamana Marxista de Lucru, unde-l aduce pe Lukacs si pe multi dintre marxistii germani de varf, pentru a lucra, timp de o saptamana, pentru gasirea unei solutii la esecul instaurarii comunismului in Occident. Saptamana s-a transformat in ani, si astfel s-a nascut cea mai parsiva varianta de ideologie comunista: marxismul cultural. In acelasi timp, Felix Weil a infiintat si subventionat un institut, asociat cu Universitatea din Frankfurt, care institut, initial, urma sa fie cunoscut sub numele de Institutul pentru Marxism. Dar oamenii din spatele acestui institut au decis ca nu era în avantajul lor să fie identificati in mod deschis ca marxisti – atitudinea asta o intalnim, respectata cu sfintenie, si la comunistii culturali din ziua de astazi, care fac orice este posibil ca oamenii sa nu-si dea seama ca ce promoveaza ei este o forma de marxism, menit, ca orice alta forma de marxism, sa conduca la instaurarea comunismului. Decizia finala a fost sa numeasca acea adunatura de psihopati marxisti cu un nume neutru: Institutul de Cercetari Sociale.
Weil este foarte clar in ce priveste obiectivele sale. In 1917, el i-a scris lui Martin Jay (autorul principiilor directoare ale Scoalii de la Frankfurt), in felul urmator: „Vreau ca institutul sa devina cunoscut, poate celebru, datorita contributiilor sale la marxism”. Ei bine, a avut succes. Primul director al Institutului, Carl Grunberg, un economist austriac, si-a încheiat discursul de deschidere, potrivit lui Martin Jay, „afirmand clar fidelitatea personala fata de marxismu, ca metodologie stiintifica”. Marxismul, a spus el, va fi principiul conducător la Institut. Asta nu s-a schimbat niciodata. Lucrarile initiale la Institut au fost destul de convenționale, raportate la ideologia marxista fin acel timp, dar in 1930 a aparut un nou director, numit Max Horkheimer, iar opiniile lui Horkheimer erau foarte diferite, el era un marxist renegat, asa cum erau majoritatea celor care formau Scoala de la Frankfurt – foarte marxisti în gandirea lor, dar fugiti din partidele marxiste ale vremii. Ca fapt divers, Moscova avea, fata de Scoala de la Frankfurt, o atitudine de genul: „Hei, ce faceti voi acolo nu ne reprezinta și nu vom binecuvanta asa ceva”, si asta a facut ca Scoala de la Frankfurt sa fie, din start, pe pozitii antagonice cu Kremlinul, desi, in esenta, dorea atingerea aceluiasi scop, instaurarea comunismului la nivel mondial.
„Erezia” lui Horkheimer pornea de la faptul ca individul era foarte interesat de Freud, si din asta s-a nascut ideea combinarii freudismului cu marxismul, in procesul traducerii marxismului economic in cheie culturala. Din nou, Martin Jay scrie, „Daca se poate spune ca in primii ani ai istoriei sale, Institutul s-a preocupat, in primul rand, de o analiza a sub-structurii socio-economice a societății burgheze, in anii de după 1930 interesele sale principale stateau in suprastructura sa culturala”. Lucrurile despre care am auzim in prrmanenta – feminismul radical, departamentele de studii pentru femei, departamentele de studii gay, departamentele de studii pentru… orice fel de minoritate, reala sau imaginara – toate acestea sunt ramuri ale Teoriei Critice. Ceea ce face, in esenta Scoala de la Frankfurt este sa comoileze, atat din Marx, cat si din Freud, in deceniul trei al secolului trecut, pentru a crea o noua teorie, numita Teoria Critica, al carei scop este sa genereze instrumentele pentru destructurarea completa a culturii occidentale. Termenul este ingenios, pentru că esti tentat să intrebi: „Ce este teoria asta?”, iar raspunsul este simplu: teoria este să critici. Teoria este că modalitatea de a dobora, sfaramand toate fundamentele culturii occidentale si ordinea pietei libere este sa disteugi increderea oamenilor in acestea, dar fara sa stabileasca o alternativa clara. Comunistii care adopta Teoria Critica refuza in mod explicit sa faca asta. Ei spun ca nu se poate face, că nu ne putem imagina cum ar arata o societate libera. Atata timp cat trăim sub represiune – represiunea unui ordin economic capitalist care creeaza (in teoria lor) conditia freudiana, conditiile pe care Freud le descrie la indivizii supusi teoresiunii – nici nu ne putem imagina. Metoda lor, pe care se bazeaza „lungul mars prin institutii”, imaginat de Gramsci, se bazeaza pe cele mai distructive critici posibile, in orice mod posibil, menite sa distruga ordinea actuala. Totul provine din anii ’30, nu din anii ’60, nu din „revolutia” flower-power – hipiotii nu au fost decat prima generatie indoctrinata cu noua ideologie a distrugerii a culturii si societatii in care se nascusera, prima generatie de idioti utili ai noii forme de comunism: comunismul cultural.
Revenind la anii ’30 si la Scoala de la Frankfurt, apar alti membri cheie care se alatura în acest moment: Theodore Adorno si, cei mai importanti, Erich Fromm și Herbert Marcuse. Fromm și Marcuse introduc un element care este central pentru instrumentul de implementare a Teoriei Critice, instrument numit Corectitudinea Politica, și acest element central este elementul sexual – in special Marcuse, care in propriile sale scrieri imagineaza o societate cu „perversitate polimorfa”, ca definiție despre viitorul lumii pe care doreste sa o creeze. Marcuse, in special in anii ’30, scrie cateva lucruri extrem de extreme despre nevoia de eliberare sexuală, dar nu este singurul, de acest lucru se ocupa intregul Institut. In opinia lui Fromm, masculinitatea si feminitatea nu sunt reflectari ale diferentelor sexuale biologice, demonstrare si de stiinta, si de realitatea faptica. ”Sexul este un construct social; diferentele sexuale sunt un simplu construct, fara nici un fel de baza reala” devine una dintre mantrele fundamentale ale Corectitudinii Politice. Un alt exemplu este accentul demential pe care-l vedem acum pus pe ecologism, accent materializat in tot felul de teorii catastrofice, lipsite de orice fel de baza stiintifica – ma rog, cu exceptia celebrei afirmatii „90% dintre oamenii de stiinta sunt de acord”, care nu este decat o simpla afirmatie, fara baza reala. Concluziile noilor comunisti sunt ca umanitatea are o atitudine dominatoare si manipulatoare față de natura, si combaterea acestei atitudini devine o alta piesa centrala a noii ideologii de instaurare a comunismului, pentru ca asa se pot destructura nu doar elemente culturale, ci si elemente economice, atata timp cat pot fi blamate pentru distrugerea naturii.
Cum am ajuns sa fim inundati de toate aceste lucruri? Cum au ajuns sa fie inundate scolile, universitatile, institutiile guvernamentale, partidele, si aproape toate componentele vietii noastre, de aceasta ideologie a instaurarii comunismului prin mijloace culturale? Foarte simplu, si mai ales, in tacere: membrii Scolii de la Frankfurt erau nu doar comunisti, ei erau si evrei – ca o nota foarte importanta, faptul ca erau evrei nu are nici un fel de relevanta, cu exceptia contextului in care in 1933 nazistii au ajuns la putere în Germania. Nu este surprinzator ca au închis Institutul pentru Cercetări Sociale, iar membrii Scolii de la Frankfurt au fugit. Au fugit in New York, iar Institutul a fost restabilit acolo în 1933, cu ajutorul Universitatii Columbia. Membrii Institutului, treptat, desi mulți dintre ei au rămas scriitori în limba germana, isi mută atenția de la Teoria Critica aplicata societatii germane, si transfera toate criticile distructive cu privire la fiecare aspect al acelei societati, catre societatea americana. Exista o altă tranzitie, foarte importanta, cand vine războiul. Unii dintre ei merg sa lucreze pentru guvern, inclusiv Herbert Marcuse, care a devenit o figura cheie în OSS (predecesorul CIA), iar unii, inclusiv Horkheimer si Adorno, se muta la Hollywood. Lungul mars prin institutii incepuse…
Aceste origini ale corectitudinii politice probabil nu ar însemnat prea mult pentru noi astazi, daca nu ar fi aparut doua evenimente ulterioare. Primul a fost rebeliunea studentilor de la mijlocul anilor 1960, care a fost determinată în mare parte de impotrivirea la recrutare pentru razboiul din Vietnam. Studentii astia rebeli aveau nevoie de o ideologie care sa justifice impotrivirea lor, nu puteau doar să iasa in strada si sa spuna: „La naiba, nu avem chef sa mergem sa ne servim patria, este mai misto sa stam acasa, si sa ne vedem de viata noastra”, ar fi fost o adevarata blasfemie la adresa sacrificiului facut de tatii sau fratii lor mai mari in razboiul mondial care era inca prea proaspat in memoria societatii. Ei trebuiau sa aiba niste explicații teoretice si ideologice in spatele actiunilor lor. Comunismul economic, fundamentat de Marx, perfectionat si pus in practica de Lenin, putea sa le ofere argumente (stupide, ca orice vine din haznaua intelectuala comunista), dar foarte putini dintre ei erau interesati să se plimbe prin Das Kapital, comunismul clasic, economic, care nu este usor de digerat, iar majoritatea radicalilor anilor ’60 nu erau niste minti prea profunde. Din fericire pentru ei, si din pacate pentru lumea noastra de azi, Herbert Marcuse a vazut in revolta studentilor din anii 60 marea sansa de a prelua activitatea teoretica a Scolii de la Frankfurt si de o pune in practica. Din punerea in practica a teoriei marxismului cultural s-a nascut Noului Stanga din Statele Unite, care in ziua de astazi a ajuns sa infesteze toata cuvilizatia occidentala.
Una dintre cărțile lui Marcuse a fost o carte-cheie pentru convertirea studentilor rebeli, a devenit, practic biblia, studentilor din anii 60. Cartea respectiva era „Eros si civilizatie”. Marcuse sustine ca in ordinea capitalista (el redă foarte puternic marxismul, cartea are ca subtitlu „O analiza filosofica a operei lui Freud”, dar cadrul este marxist), represiunea este esenta acelei ordini, si din asta, din represiunea capitalista, apare persoana pe care Freud o descrie – persoană cu toate nevrozele imaginabile, deoarece instinctele sale sexuale sunt reprimate. Ideea centrala esre ca nu putem imagina un viitor, decat daca distrugem aceasta ordine opresiva existenta, distrugere care sa elibereze erosul, sa elibereze libidoul, in care sa avem o lume a „perversitatii polimoroase”, in care oamenii sa poata „face dupa propriul plac”, fara limite impuse de morala – ca veni vorba de propriul si bunul plac, in acea lume nu va mai exista munca, ci doar distractie, pentru ca oamenii vor fi incurajati sa faca doar ce le place sa faca, si nu poate gi chemata munca indeplinirea unor lucruri care produc placere. Ce mesaj minunat pentru radicalii de la mijlocul anilor 60! Sunt studenti, sunt baby-boomers si au crescut fara sa fie nevoiti sa se ingrijoreze de nimic, cu exceptia faptului ca, in cele din urma, ar trebui sa gaseasca un loc de munca. Si iata un tip care scrie intr-un mod pe care-ll pot digera cu usurinta. El nu le cere sa citeasca o mulțime de carti greoaie despre marxism, el le spune tot ceea ce vor sa auda, care este, in esenta: „Fa ce te taie capul”, „Daca te simti bine, fa-o” și „Niciodată nu trebuie să mergi la muncă ” – apropo, Marcuse este, de asemenea, omul care creeaza celebrul slogan „Faceti dragoste, nu razboi”. Marcuse defineste „descatusarea tolerantei ”ca fiind procesul de adoptare a intolerantei la orice vine de la Dreapta, si toleranta pentru orice vine de la Stanga. Si uitati cum se leaga totul de anii ’30, si de comunism. Pentru ca asta avem in fata ochilor astazi, asta este ce iubeau hipiotii rebeli din anii ’60, asta este ce promovau in campusurile universitare, asta este infectia pe care au raspandit-o, cand au parasit campusurile, si au intrat in viata, ca viitori profesori, jurnalisti, oameni de stiinta, ori politicieni: comunism, instaurat printr-o revolutie non-armata, menita sa faca acelasi lucru pe care l-a facut comunismul economic oriunde a fost instaurat. Adica, sa distruga cultura occidentala si religia crestina, sa arunce in aer morala iudeo-crestina, pe care se bazeaza tot ce inseamna Occident, sa distruga orice libertate a oamenilor, de la cea de a trai, si a vorbi liber despre orice, si terminand cu libertatea de a decide ce sa faca in viata de zi cu zi: ce sa manance, daca si ce sa bea, daca si cu cine sa se casatoreasca, daca si cati copii sa aiba, cum sa se imbrace, ce fel de case sa aiba, si tot ce mai inseamna viata unui om. Si in mare masura, au reusit.
Lumea occidentala de astazi, pe care noi, romanii, o copiem cu o inconstienta tampa, doar pentru ca este occidentala, si spre Occident aveam ochii atintiti in perioada comunista a tarii, este in mijlocul celei mai mari si mai grave transformari din istoria sa. Devene un stat ideologic al comunismului cultural fara granite, o supra-tara cu o ideologie oficiala obligatorie, ideologie pusa in aplicare de puterea statelor, pentru ca hipiotii din anii ’60, asa cum au fost, de exemplu, Bill si „Killary” Clinton, au infiltrat toate intitutiile acelui stat – asta este celebrul „lung mars prin institutii”, preconizat de parintele comunismului cultural, comunistul Gramsci. Prin folosirea si incriminarea penala a expresiilor de genul „discurs al urii” si „crima de ura”, controlul statului a trecut in domeniul libertatii de expresie si de constiinta. Trbunalele Poporului, atat de dragi comunistilor, pentru ca pot functiona in afara oricarui cadru legal, pentru a zdrobi opozitia, functioneaza perfect in lumea virtuala a platformelor online (deocamdata, hoardele de tip Antifa sunt ptimul pas spre lumea reala!), „judecand” orice deviere de la ideologia comunismului cultural, si fortand adevarate pedepse pentru vinovatii de asemenea acte de independenta – concendieri, vieti sociale distruse, boicotari economice, registrul „condamnarilor” pare sa fie fara sfarsit. Lumea este fortata sa adopte tehnologii introduse in circuitul economic nu de fortele carw ghideaza piata libera, ci de factori politici, in timp ce alte tehnologii sunt scoase fortat de pe piata, prin vointa acelorasi factori politici. Religia crestina, fundamentul moral iudeo-crestin al lumii occidentale, si in special notiunea de familie nucleara, care se formeaza prin uniunea dintre un barbat si o femeie, este atacat furibund, bombardat neincetat, pentru a face loc unei lumi lipsite de repere morale, in care depravarea, libertinajul sexual, deviatiile sexuale patologice, sa devina norma. Ideile de patrie, iubire de tara, natiune, sunt denigrate, puse la coltul de rusine, pentru a putea face loc unei lumi in care oamenii sa uite de traditii si mosteniri culturale, pentru a fi gata sa imbratiseze comunismul cultural. Sistemele de invatamant au fost malformate, transformate in scoli politice de indoctrinare cu preceptele comunismului cultural, in timp ce standardele academice au fost coborate neincetat, pentru a crea cat mai multi analfabeti functionali, cu o cultura precara, incapabili sa stea pe picioarele lor, dependenti de bunavointa statului, care deja aplica fundamentul comunist exprimat prin „de la fiecare dupa putere, fiecaruia dupa nevoii”, distrugand, incet si sigur, notiunea de proprietate, si spoliind bunastarea celor care (inca) mai muncesc, pentru a o redistribui, sub diverse etichete, celor care sunt dependenti de stat, in timp ce-i demonizeaza pe cei care protesteaza impotriva acestei spolieri. Teroarea impotriva oricui nu se ascunde de activistii comunismului cultural este instaurata, ca prim pas al instaurarii comunismului. Este exact ceea ce am vazut ca s-a intamplat in Rusia, cand s-a instaurat comunusmul, in Germania si Italia, cand s-au instaurat ceilalti doi frati ai familiei marxiste, fascismul si nazismul, in China comunista. Acum, vedem lucrurile astea in jurul nostru, si in cazul nostru, al romanilor, partea tragica este ca in loc sa recunoastem semnele dictaturii comuniste, ca popor ce am trecut printr-o asemenea experienta, inchidem ochii si acceptam etichetele eufemistice folosite de comunistii culturali: progresisti, ori liberal-progresisti, in timp ce normalitatea a ajuns sa fie etichetata ca fiind extrema-dreapta, credinta crestina ca fiind fanatism religios cretin, si familia nucleara o preconceptie plina de ura.
Toate aceste tendinte le vedem la politicieni si partide care, sub stindardul luptei impotriva oligarhiei comunistoide pesediste, nascuta din nomenclatura partidului comunist, vor sa ne convinga sa imbratisam comunismul cultural, ca alternativa la de dorit, pentru ca vine din Occident. Si in timp ce Occidentul pare sa se trezeasca, si America, locul de unde cancerul comunismului cultural a izbucnit, se vindeca de el, in timp ce tara care a nascut democratia moderna, Marea Britanie, se retrage din mlastina comunismului cultural emanat de la Brussels, in timp ce alte tari din partea estica a Europei, cu Polonia la conducere, refuza adoptarea comunismului cultural, noi ne inchinam la idoli ca Barna, Ciolos, ori Caramitru junior, suntem incantati de partidele comuniste nou aparute – USR ar fi pe primul loc intre ele, dar nici partidul ciolofanilor nu este departe in ochii romanilor – si ne purtam ca niste provinciali care poarta, cu mandrie tampa, moda de anul trecut din capitala.Aceia dintre noi, care vedem pericolul ascensiunii acestor partide, facem greseala sa folosim eufemisme cand ne referim la ele, si spunem „marxism cultural”, „neo-marxism”, sau chiar „progresism”, in loc sa punem punctul pe i, si sa folosim denumirea corecta: comunism. Nu conteaza cum se instaureaza, nu conteaza daca foloseste metode violente, „revolutii” sangeroase, sau metodele (inca) pasnice ale distrugerii culturale, comunismul ramane comunism, trebui numit ca atare, ca in exorcizarea demonilor, si tratat cu cea mai mare duritate. Nu exista nici macar un singur motiv pentru a considera niste comunisti parteneri de dialog, nu exista nici macar o singura scuza pentru a accepta prezenta lor in viata politica.
Comunistii care promoveaza instaurarea comunismului prin metode culturale trebuie tratati ca ce sunt, de fapt: inamici ai tarii, ai libertatii, ai democratiei, si lupta impotriva lor trebuie sa fie pe masura acestor caracteristici. Cand un Barna, sau Ciolos, sau oricare dintre activistii acestor partide deschide gura, reactia sanatoasa, a oricarui om cu ceva capacitate de gandire, ar trebui sa fie una singura: mars, mai comunistule, cu tot rahatul tau ideologic, mergi in gaura fetida de unde ai iesit, si acolo sa stai!
Posted in Sorin Dobrilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *